La editura Publica, în colecția Victoria Books (biografii de oameni celebri), a apărut în 2017 un volum masiv, de 728 de pagini: David Bowie – O stranie fascinație. Autorul, David Buckley, născut în 1965, în Liverpool, este absolvent de universitate, specialitatea Popular Music, și a susținut o teză de doctorat cu subiectul Bowie.
Ulterior, a transformat teza în două cărți. Cea de față (citită nu doar de fanii artistului) a avut prima ediție în 1999, a fost revizuită și completată în 2005 și 2012, și se vânduse deja în peste 50.000 de exemplare înainte ca moartea să crească valoarea comercială a oricărui obiect legat de inegalabilul showman. Pe ultima copertă a ediției române figurează un citat din „The Guardian“, nu știu de cine și când scris: „David Buckely reușește lucrul cel mai de preț pentru un biograf rock: te face să asculți din nou albumele lui Bowie“. Așa am făcut la rândul meu, aproape fără să-mi dau seama și parcă fără să vreau. Spre deosebire de autorul cărții, nu mi-a plăcut Bowie în mod special, n-am fost fan Ziggy, Aladdin Sane, White Thin Duke ori alt erou inventat și trimis în lume de David Jones – numele real, de care prolificul artist nu s-a lepădat niciodată.
Precizez cu toată responsabilitatea: majoritatea pieselor merită ascultate, deși nu sunt uimitor de originale, nici nu mustesc de frăgezime, precum cele rămase de la Frank Zappa, bunăoară. Spunea Iggy Pop: muzica lui Bowie e sensibilă, dar nu are zvâc (groove). Bowie a fost un artist multilateral, care a dorit din plin să fie star, a făcut totul pentru asta și a reușit al naibii de bine. Dar e un star creat de o campanie publicitară fără egal în showbiz. Calitatea lui a fost să presimtă schimbarea de paradigmă în așteptările publicului și să se plieze pe noile tendințe. Și chiar dacă acele tendințe înmugureau în prestațiile altor artiști, mai mult sau mai deloc cunoscuți, David Bowie a avut flerul, norocul sau înzestrarea de a le pune în evidență sub nă(l)ucitoarea sclipire mass-media. Nu i-a reușit mereu, dar până și eșecurile îi sunt considerate minuni de-o armată de fani devotați, cărora nimic nu le lipsește din trăsăturile roboților. Sau poate chiar din ale zombilor, dat fiind că idolul lor avea capacități artistic-vampirice – vezi la pagina 220 mărturia pianistului Mick Garson, colaborator pe câteva albume.
Este de compătimit mentalitatea adolescenților care, la mijlocul anilor 1970, voiau să se distingă din mulțime, îmbrăcându-se, tunzându-se și împestrițându-se ca Bowie, homosexuali de la natură și androgini de circumstanță. Geniala mișcare de marketing a cântărețului devenise ridicolă cu aportul miilor de adepți „originali“. Fără să blameze prostiile celui considerat cameleon, cartea nu le trece sub tăcere. E meritul ei principal.
Traducerea este cursivă, iar notele binevenite, deși nu mereu necesare (presupun că oricine e familiarizat cu domeniul rock știe destule lucruri, altfel corect explicate în subsolul paginilor, unde n-am priceput de ce textul e aliniat numai la stânga). Numele traducătorilor, scrise cu litere bold: Cristina Rusu și Liviu Dascălu. Sigur voi citi cu plăcere orice altă carte transpusă de ei în română. Și se cade pomenit Cuvântul-înainte, datorat lui Marius Chivu, pătimaș ascultător de rock. În spiritul straniului englez, neobosit parodist și subtil ironic, M.C. nu se sfiește să-și intituleze o diviziune a textului „Bowie I never knew“.
Propoziție care s-ar potrivi și acestei semnalări.