Spectaculozitatea și situațiile bizare nu se întâlnesc, în lumea teatrului, numai pe scenă, ci și dincolo de marginile ei fizice, în culisele acestei arte care, deși fragilă în raport cu timpul, a reușit să rămână în atenția publicului mai bine de două milenii. Iar asemenea întâmplări ieșite din obișnuit fac în egală măsură deliciul publicului. De data aceasta, am prins în insectar câteva faze cu aspiranți la statutul de artist.
Îi recomandasem unei studente, printre altele, Dicționarul de idei literare al lui Adrian Marino, în vederea redactării unui referat despre registrul comic. La prezentarea lucrării, altfel destul de bine concepute, tânăra așeza un accent puțin obișnuit asupra ultimei litere, care m-a pus pe gânduri. De regulă, pentru a-i urmări și cum scriu, nu doar cum se pricep să facă o expunere și să-și argumenteze punctul de vedere, îmi fac o copie a lucrării, peste care mă uit în timpul susținerii. Citind-o, pur și simplu nu mi-a venit să cred când am ajuns la trimiterea bibliografică – foarte corect realizată, după toate standardele academice, căci mi s-a dus vestea că insist, încă din prima oră și o țin așa până la lucrarea de disertație, asupra citării corecte și a unei bibliografii relevante –, văzând cum a scris studenta numele lui Marino. Dacă am fi la o emisiune televizată sau radio, v-aș lăsa câteva secunde pentru a ghici varianta ei originală, dar, cum suntem în presa scrisă, nu prea am cum. Așa că iată ce perluță a produs studenta mea de anul al II-lea: Marineaux! M-am blocat! Nu-mi venea să cred. Îmi venea să râd, eram contrariată, în totală derută. Culmea e că avea citate din cartea lui Marino, cu indicarea numărului paginii, deci îmi imaginez că avusese volumul în mână. O întreb cu blândețe de unde a luat citatele, mi-a răspuns uimită că din lucrarea sugerată de mine. „Dar la numele autorului te-ai uitat, ești sigură că așa se scrie?“, am continuat strategia de descoperire a sursei simpaticei erori. S-a blocat la rându-i, nu înțelegea care era problema și n-a mai scos nici un cuvințel. La interdicția privind preluarea unor citate de pe internet (regulă strictă din canonul meu didactic și aspru susținută) a bâlbâit ceva neclar, care mai mult a încâlcit situația.
Nici măcar acum, la câțiva ani buni de la data evenimentului, nu am reușit să explic misterul hilarei confuzii. Cea mai plauzibilă variantă e că, poate, în viteza scrierii mai multor teme, îl confundase pe Marino cu Marivaux. Că tot era vorba despre comic!
Studentul scria de mână fără diacritice
Povestind unei colege faza de mai sus, mi-a relatat și ea ceva nostim. Îmi îngădui să transmit și episodul acela, pentru că e fabulos. Lucrând cu cei de anul I, cărora li se îngăduie cu mai multă larghețe mici gafe, a rămas mască, nu ca la teatru, ci ca la dentist, când o studentă la Actorie a întrebat-o candidă: „Cine a scris Poetica lui Aristotel?“. Mi-a amintit instant de o replică din cele clasice de la circ, unde clovnii întreabă, ținând în mână o poșetă împrumutată din public: „Ce culoare albă/ neagră, maro are această poșetă?“. Acum, dacă facem o analiză corectă a situației, ea avea dreptate în felul ei. Poetica lui Aristotel putea fi, foarte bine, o lucrare de teorie teatrală cu acest titlu. Fără echivoc ar fi fost formularea Poetica de Aristotel. Ca să vezi ce diferență importantă poate face o particulă, mai ales în rândul unor novici! Numai că gafa ei era impardonabilă, deoarece avea pe masă o fotocopie a lucrării evocate.
O altă bătălie personală pe tărâmul academic o duc în favoarea bietelor diacritice. Telefoanele smart și alte dispozitive de gen, care ne facilitează rapid accesul la informații și globalizează comunicarea, au și efecte perverse, printre care concentrarea exprimării, recursul la formule eliptice, preferința pentru forme concise. Scrisul fără diacritice, înlocuirea enunțurilor analitice prin emoticoane, apelul la prescurtări inventate sunt realități evidente pe care, ținând pasul cu vremurile, le-am adoptat cu toții. Scrisesem la un moment dat pe messenger și-mi scăpase o virgulă nelalocul ei, iar când am corectat interlocutorul mi-a zis senin că „pe mess aproape că nici nu contează“. Părerea mea e că în orice mediu contează și că, da, studenților de azi le vine uneori mai greu să părăsească automatismele de Facebook sau Instagram și să se conformeze standardelor academice. Așa că, încă de la primele cursuri, mă străduiesc să impun regula scrierii cu diacritice, ca o obligație fundamentală pentru ca lectorul să înțeleagă mesajul.
Un student cu potențial, dar mai comod ca atitudine față de muncă, venea de fiecare dată cu referatele și eseurile scrise de mână. Nu m-a deranjat, dimpotrivă, mi s-a părut interesant și stimulativ pentru exersarea unei practici intrate pe calea dispariției. Ca o paranteză, caligrafia m-a chinuit în toți anii de școală, iar scrisul la computer și alte dispozitive a fost un beneficiu pe care îl apreciez și azi.
O altă problemă la scrisul de mână în prezent e (i)lizibilitatea. Mulți scriem mai urât chiar și decât doctorii, proverbiali pentru semnele mâzgălite pe rețete sau foi de observație medicală, de te și miri că le deslușesc ceilalți din breaslă. Studentul la care mă refer scria relativ citeț, dar, atenție, scria de mână fără diacritice! N-am putut înțelege ce mecanisme stranii l-au determinat să-și pervertească scrisul de mână cu o obișnuință venită din lumea electronică. Însă lui nici măcar nu i se părea nefiresc și a fost nevoie de multe explicații, din partea mea, și de exercițiu, din partea lui, pentru a reface lucrările. A trebuit consecvență și răbdare pentru a-l determina să pună manual căciulițele și virgulițele la locul lor, în capul sau în subsolul literelor.