Corectitudinea politică e ultimul lucru pe care-l caută Adrian Schiop, dar ea planează inevitabil asupra adaptării romanului autobiografic al acestuia, Soldații (2013, republicat recent la Polirom sub titlul Soldații. Poveste din Ferentari).
Filmul de debut al cineastei sârbe Ivana Mladenovic ajunge în România după mai multe premii în străinătate și e așteptat să provoace o mică revoluție. S-a scris deja de bine despre el, Adrian Schiop (coscenarist și protagonist) e în interviuri la fel de decomplexat ca în carte, dinamitând establishment-ul, dar nimeni nu e curios ce se întâmplă acum cu Alberto, „boschetarul“ extras de eroul autoficțiunii din mediul lui și trimis înapoi, după ce relația lor s-a consumat.
Dincolo de exotism și de libertățile asumate, cartea pare să se fi născut din sentimentul de vină al intelectualui alb (doctorand în manele), care a luat în apartamentul închiriat din Ferentari un fost pușcăriaș (outsider și el) pe care, după ce banii s-au terminat, l-a aruncat (cum singur scrie) ca pe un cățel înapoi în stradă. E un detaliu care poate spune ceva despre cum e abordat acest film de către presă și societate – nu e vreo învinuire la adresa personajului Adi.
Ce m-a frapat la carte nu e talentul evident al lui Schiop, ci sinceritatea totală cu care se dezvăluie (după cum a spus într-un interviu din „Dilema veche“, 30% din carte e ficțiune). Într-o societate conformistă și tradițională cum e a noastră, gestul lui Schiop de a se expune complet e o provocare în sine, dincolo de faptul că narează un love-story imposibil dintre doi bărbați din medii ireconciliabile. În esență, așa cum reiese și din interviuri, totul se reduce la bani și la sărăcia care a îmbolnăvit societatea, la faptul că (citez din carte) „șmecheria generează neîncredere și neîncrederea infiltrează orice nivel al societății, nu contează că e educat sau needucat, privat sau de stat, țigănesc sau românesc – fiindcă politicieni, funcționari, ONG-iști și amărâți, cu toții ne înșelăm și ne furăm căciula unui altuia, în goana disperată după bani“. Poate nu întâmplător, cel care îl joacă pe Alberto, talentatul neprofesionist Vasile Pavel, zis și Digudai, spune în interviuri că el, rom serios și cu familie, a acceptat să joace într-un film gay doar pentru bani.
Banii nu sunt atât de prezenți în film și nu se înțelege suficient de clar că ei determină separarea lui Adi de Alberto. Pe Ivana Mladenovic pare să o intereseze relația celor doi și ciocnirea celor două lumi din care provin, dincolo de aspectul banilor. Interesată de outsideri (a semnat anterior un foarte bun documentar despre romi eliberați din închisoare, Turn Off the Lights/ Stingeți becurile), ea reușește un amestec subtil de realitate și ficțiune care era prezent cumva și în carte. Cel mai fascinant e că nu știi clar dacă anumite scene sunt ficțiune sau improvizații sau realitate telle quelle (de pildă, nunta). Prezența incomodă și stângace a lui Schiop în rolul lui Adi lărgește autoreferențialitatea și e pe cât de împotriva ideii de cinema ficțional (Schiop e un prost actor, care strică multe scene), pe atât e în favoarea filmului (Schiop e Schiop, autorul cărții autobiografice, fără el nu s-ar fi povestit).
Joaca dintre realitate și ficțiune e și ea pe muchie, ca iubirea dintre cei doi. Nu vă așteptați să vedeți corpuri de bărbați frumoși ca în Brokeback Mountain, ci carne stingheră, gesturi stângace, pentru că Alberto, care pare să fie hetero, a devenit gay în pușcărie ca să poată supraviețui, iar Adi e și el un om interiorizat. În carte, momentul când Adi descoperă că șmecherul Alberto nu fusese șmecher și în închisoare ci, dimpotrivă, umilit și abuzat, e momentul care-i declanșează sentimentul de vinovăție. Dar filmul nu plusează în direcția asta. Poate asta i-ar fi dat un echilibru.
Iubirea (câtă a fost) dintre Adi și Alberto nu convinge pe ecran cât ar fi trebuit. E greu să vezi o relație între personajele de pe ecran așa cum cartea construiește fără dificultate. E un minus al filmului, mai ales că relația celor doi e coloana lui vertebrală. Dar, pe lângă felul cum lucrează în dublu sens pe axa real-ficțional, filmul are momente fulgurante, cum e secvența din parc (când Alberto îi spune lui Adi: „Nu ne pupăm că ne vede copiii“), când tandrețea dintre ei devine posibilă și credibilă și când filmul pare să prindă o formă.
De fapt, Soldații e mereu pe muchie, și asta e tot în avantajul lui. Poate fi acuzat că e poverty porn, exotic-promiscuu, deși alții îl pot vedea ca radical, revoluționar, anarhist. Poate fi văzut ca un film de două ori corect politic, deși e, de fapt, o poveste reală. Dacă a existat sau nu speculație politică în spatele lui poate că nici nu mai contează din moment ce va mai dezgheța la noi mentalitățile – și nu doar în cinema.