Iar cind la mijloc apare ideea de Dumnezeu, e ridicol de crezut ca, spre exemplu, niste bai de multime ale vreunui politician sint de ajuns pentru a crea o concurenta serioasa.
In ultima vreme, dupa moartea Patriarhului Teoctist, asist cu o usoara stupefactie incurajata probabil de aerul cu influente mistice pe care, la rindu-mi, l-am respirat inca din copilarie, la un circ mediatic incredibil creat in jurul Bisericii. Ziarele se inghesuie sa-i depisteze pe toti posibilii succesori la scaunul patriarhal si sa creeze atmosfera de campanie electorala in care pare a fi inclus intregul popor roman. CNSAS a trecut la verificarea dosarelor inaltilor prelati, pentru a elimina din functia-cheie un „posibil securist” (iar printre argumentele lui Mircea Dinescu pentru aceste verificari s-a strecurat si unul care nu poate fi considerat nici ironic, nici de bun-simt, ci doar, eufemistic spus, cinic: „De la Iliescu la Constantinescu spuneau ca poate n-ar trebui sa ne grabim sa-i verificam, poate ar trebui sa-i lasam sa moara in liniste. Numai ca astia care vor veni sint mai tineri si nu mor asa de repede” – s.m.). Intre timp, tot felul de voci civice se perinda pe la televiziuni, amintindu-ne cit de desueta e B.O.R., cit de afectata si inapoiata e societatea noastra tocmai din cauza influentei bisericesti s.a.m.d. Ba chiar si suspiciunile, exprimate de multe ori vehement, cu privire la trecutul pacatos al Patriarhului Teoctist sint reiterate in ultima vreme tot mai des, uneori cu un fel de satisfactie care aduce a grotesc.
Nu spun ca nu am gindit in aceiasi termeni despre Biserica, de multe ori. Nu spun ca verificarea dosarelor nu e necesara, pentru ca, la rindu-mi, nu mi-as dori in nici un caz un alt Patriarh pe care trecutul sa-l faca subiect negativ de presa. Lucrul pe care vreau insa sa-l spun e ca zilele ulterioare mortii Patriarhului par a fi cele mai grele pentru imaginea B.O.R., iar asta ar trebui sa-i intereseze tocmai pe inaltii prelati. Scriam la inceput despre sondaje si nepotrivirea Bisericii ca institutie a statului pe listele acelor sondaje. Era vorba despre un prestigiu construit in multe secole, sub umbrela religiei si datorita „monopolului” de mijlocire a unui contact cu divinitatea pe care, fireste, nimic altceva nu-l putea concura. Campania mediatica de acum tocmai aduce insa Biserica in rind cu orice alta institutie a statului. Inaltii prelati nu sint priviti in presa nicicum altcumva decit ca niste politicieni care aspira la vreo functie importanta in stat. Frustrarile din societatea civila ies la suprafata liber si, mai ales, concertat in aceasta perioada. Institutia in sine, cu administratia ei, e pusa sub o lupa groasa, laica si neiertatoare. Iar presa inghite cu voluptate, intr-o perioada de relativa stagnare a subiectelor politice, orice tema lansata pe piata cu privire la B.O.R. si, asa cum face cu orice alta institutie, o pune pe masa de disectie, in vazul publicului larg, aducindu-si, la rindu-i, contributia la suspiciunea generala.
Biserica Ortodoxa Romana se afla, in perioada celor 40 de zile de la moartea Patriarhului pina la inlocuirea lui, in fata unei provocari majore: aceea de a limita cit mai mult din erodarea aproape fireasca a prestigiului de care vorbeam. Acum mai mult ca oricind e necesar ca oamenii Bisericii sa vina in intimpinarea asteptarilor nu numai ale credinciosilor, ci ale intregii societati, incluzind aici si mass media. Daca nu vor sti sa gestioneze perioada, noul Patriarh s-ar putea sa se trezeasca la conducerea unei institutii ca oricare alta. Stiu ca multi vor spune ca asa ar fi si firesc. Imi permit insa sa cred, cu riscurile de a fi privit ca un retrograd, ca B.O.R. ar trebui sa-si pastreze un alt statut. Unul special. Pentru ca Biserica nu furnizeaza, asemenea altor institutii, nici pensii mai mari, nici TVA scazut la mincare, nici fonduri europene, nici drumuri mai bune. Biserica, pentru cei mai multi dintre romani, este institutia care, chiar si atunci cind promisiunile celorlalte institutii se dovedesc lipsite de continut, ramine principala furnizoare de speranta. Iar asta, oricit de patetic ar putea sa sune, ramine totusi prima necesitate umana.