În toamna anului trecut, aproape concomitent cu apariția primului volum al antologiei lui Geo Șerban, cu scrierile și notațiile pe teme muzicale ale lui Mihail Sebastian „repertorizate“ (Bucuriile muzicii. Convergențe, confluențe, confesiuni, Editura Hasefer, 2017), un portal online occidental publica un interviu cu criticul muzical francez Alain Lompech. Critic apreciat de decenii, redactor la revistele „Diapason“ și „Le Monde de la Musique“, iar din 1988 la „Le Monde“, astăzi colaborator la „Bachtrack“, Alain Lompech spunea, între altele, că „critica de concert nu este o critică de disc... Ar trebui, în opinia mea, ca o recenzie de concert să fie puțin ca un reportaj asupra evenimentului, să fie vie. Nu te afli acolo pentru a da lecții muzicienilor, pentru a le spune cum trebuie să cânte. [...] Ești acolo pentru a povesti o istorie despre ceea ce tocmai s-a petrecut, luminând, evident, elementele muzicale pentru a face să se înțeleagă mai bine sau unde se află miza [concertului], dar nu mai mult“.
Cine citește astăzi, în traducerea excelentă, plină de viață și eleganță a lui Geo Șerban, cronicile de concert din anii ’30, publicate de Mihail Sebastian în „L’Indépendance Roumaine”, regăsește parametrii criticului ideal descris de Alain Lompech. Mihail Sebastian nu a fost totuși un critic muzical de profesie – nici nu o pretinde vreodată, dimpotrivă –, ci, lipsit de o pregătire muzicală specială, s-a mărginit la a fi un meloman luminat, inspirat în majoritatea aprecierilor sale.
A spune astăzi că a publicat sub pseudonim pentru a se supune unor „condiții de confidențialitate impuse de statutul său ingrat“, cum o face un altfel bun recenzent al cărții lui Geo Șerban, este, cred, exagerat. E bine cunoscut, iar în epocă era un secret al lui Polichinelle, că și numele Mihail Sebastian a fost un pseudonim, dintr-o serie cu care jurnalistul și-a semnat publicistica (Cornelia Ștefănescu, Maria Dinescu și, mai recent, Diana Georgescu, sunt referințele de consultat). Flaminius, pseudonimul adoptat pentru seria de cronici din „L’Indépendance Roumaine“, nu își are o origine „bizară“, cum înclină să creadă Geo Șerban; el vine, mai mult ca probabil, din lecturile pasionate ale lui Sebastian din Shakespeare, enumerate în Jurnalul său.
Pentru cine vrea să știe cum a ajuns Sebastian (și) un cronicar permanent de muzică clasică, Geo Șerban semnează o prefață bine documentată, ca de obicei, intitulată sugestiv Surprize ale unui literat mistuit de pasiunea muzicii. Surpriza, poate, cea mai mare, este constatarea că Sebastian își începea seria de cronici exact într-un moment în care se plângea lui Octav Șuluțiu spunând: „Scriu în silă, scriu de nevoie, scriu fără plăcere… […] Fac gazetărie cu ochii închiși“.
Colaborarea cu „L’Indépendance Roumaine“ începea la 13 octombrie 1935, cu un articol despre concertul inaugural al stagiunii Filarmonicii bucureștene la Ateneu și se încheia – dacă nu mă înșel – în ziua de Crăciun a anului 1938, când Sebastian deplora absența din programele de concert a marelui repertoriu de muzică religioasă și glosa pe marginea unei seri beethoveniene la Ateneu cu participarea violonistei Lola Bobescu. Primul volum al Bucuriilor muzicii include cronicile până la 31 decembrie 1937.
Altfel, Geo Șerban a avut excelenta idee de a reuni în volum și pasajele despre muzică din astăzi celebrul Jurnal al lui Sebastian și, mai ales, câteva articole răzlețe din alte publicații: cinci din „Cuvântul“ (1931-33) și șapte din „Rampa“ (1935-36). Din rândul acestor „răzlețe“ vin și cele mai mari surprize. De exemplu, un Sebastian, după formula Martei Petreu, „în trena lui Nae Ionescu“ se ralia punctului de vedere „al ziarului nostru“ aducând în discuție o posibilă închidere a Operei Române pe motivul că „astăzi, când oamenii crapă de foame, România nu s-ar prăpădi dacă n-ar mai asculta Cavaleria rusticană și Trubadurul“. „Ce este românesc acolo?“ – se întreba Sebastian, în octombrie 1932, pe un ton populist, ce friza xenofobia. „Muzica? Este de Verdi și Puccini. Textul? Este italian, francez, german. Interpreții? Sunt ruși, poloni, franțuji. Atunci? Atunci singurul lucru care este incontestabil românesc acolo… sunt banii. Banii noștri.“
Același versatil publicist se despărțea însă total de mentorul său când în discuție se afla Germania lui Hitler. Un adevărat pamflet, sub titlul Jazzul subversiv, apărea astfel în „Rampa“, la 17 octombrie 1935. „«Führerul radiofoniei Reichului a dat un ordin prin care se interzice pe viitor difuzarea muzicii de jazz de către posturile germane. Muzica neagră este înlocuită cu vechi cântece populare.» […] «Mädchen in Uniform», iată ce trebuie să devină cei 65 de milioane de germani…“
Păcat că Geo Șerban și Editura Hasefer s-au mulțumit cu o ediție minimă, lipsită de note de subsol, comentarii și de un indice de nume. Bucuriile muzicii ar fi intrat în istoria literară ca un volum de referință. Voi reveni!