Fiindcă aveam niște îndoieli asupra conținutului, am ezitat nițeluș să cumpăr cartea lui Duff McKagan, It’s So Easy... și alte minciuni (Editura Casa, Oradea, 2017, traducere Nicolaie Ardelean).
Un motiv de șovăială era formatul volumului: 24/17 cm, 368 pagini, hârtie volumetrică, 16 planșe color, copertă cartonată, tipărit și legat impecabil la Dürer Nyomda Kft., Gyula. Ușor la gramaj, opul dă bine așezat lângă altele în bibliotecă, dar sigur este incomod la lectură pentru cineva obișnuit să țină obiectul cu o mână, cealaltă folosind-o pentru răcoritorul pahar cu bere sau pentru gustoasa țigară de după.
Al doilea motiv de codeală n-ar fi trebuit să fie (dar a fost!) observația lui Hefe (realizator radio-tv, membru al formației Coma) de la pagina 8: „Este genul de carte pe care o parcurgi într-o noapte“. Mi-am amintit pe dată cărțile sorbite nocturn, lecturi tinerești la capătul cărora eram epuizat și transformat mental. Bunăoară: Însemnări din subterană – Dostoievski, Metamorfoza – Kafka, Tunelul – Sábato, Delirul – Preda, Străinul – Camus ori Maitreyi – Eliade. De romanele astea s-a ciocnit It’s so easy… în mintea mea. Nu mi-a fost jenă să-l bănuiesc pe Hefe de reclamă, fie și dezinteresată.
Îi cer scuze: avea perfectă dreptate să scrie ce-a scris, mai puțin continuarea: „cu fiecare pagină întoarsă, crește dorința ca, odată ajuns la finalul ei, să te repezi la CD player, să bagi rând pe rând albumele la care a participat Duff“. Asta, eu n-am simțit-o și n-am făcut-o, cu toate că mi-am actualizat, să zic așa, baza de date.
Am văzut în această carte exact ce este: un text bine scris, al cărui conținut poate fi așezat sub titulatura Portretul artistului la tinerețe. Ce au în comun James Joyce, autorul Portretului, și Duff McKagan, punk-rockerul tatuat? Evident, Irlanda, țară din care Joyce a emigrat, la fel ca bunicul lui Duff, fiecare din alte motive și în altă direcție. Apoi, pe un palier diferit al evidenței, dragostea pentru carte și dorința amândurora de a se perfecționa necontenit prin studiu, până la moarte.
N-am făcut apropierea în mod gratuit, nici ca să-l șochez pe bunul cititor și asprul rocker. Mi s-a impus, citind eu însumi cu mirare ce scrie McKagan: anume că, la un moment dat, ars de necesitatea unei schimbări radicale a modului său de trai, a găsit în cărțile lui Hemingway ajutorul nesperat. Perpelit de nevoia exprimării în alt fel decât până atunci, omul din interiorul individului (precizarea e a lui Duff), exponent al stilului de viață rock-and-roll (sex, drugs, drinks), a vrut să se autodefinească, să se autocunoască. Odiseea către sine a inclus ciclismul și artele marțiale, ca modalități detoxificante și de reclădire a organismului șubrezit de alcool și droguri până aproape de colaps. Surprinzătoare a fost lectura, îndeletnicire oarecum învechită și cumva inutilă pentru un tip bogat, muzician capabil oricând să compună un hit aducător de notorietate și bani. Or – și aici se poate dibui faimoasa încăpățânare irlandeză – Duff a vrut să(-și) arate de ce e-n stare. Și e!
Cartea se citește în ritm alert. Nu doar că întâmplările povestite au miez și mustesc de inedit; ele sunt developarea unui spirit al epocii, un artist care și-a dat măsura valorii în genul ales – punk-rock – și care a trăit la intensitate maximă porția sa de viață. Puțini oameni au avut parte de-o nebunie asemănătoare celei generate în jurul „afacerii“ Guns N’ Roses, considerată la un moment dat cea mai tare trupă rock din lume. Dar foarte puțini oameni știu despre ce, cu adevărat, este vorba. Pagina 256, revelatoare, e numai un punct de interes, dintre nenumărate.