Cu totii am trecut prin scoala si am avut un set de lecturi obligatorii, astfel ca, la orice sondaj cu problematica literara facut pe strada, primul nume de scriitor care vine in minte este acela al lui Eminescu.
Un top publicat mai demult in „Romania literara”, ca rezultat al unei anchete la care au raspuns treizeci si patru de critici, consfintea regalitatea eminesciana: autorul Luceafarului era pe locul intii, la mare distanta de Arghezi si Bacovia.
Sint insa mai putini aceia care pot raspunde la intrebarea: cum ajunge un scriitor in centrul tare al canonului literar? Cititorul obisnuit nu are datele pentru a intra adinc in maruntaiele istoriei literare si a vedea cum anume se deruleaza descoperirea, legitimarea si consacrarea unei valori artistice. Acest proces desfasurat pe mai multe decenii si ramas, cumva, in penumbra profesionala a specialistilor ii pare probabil la fel de enigmatic ca si activitatea Bursei. E limpede ca ne lipsesc vocabularul tehnic, codul, miza activitatii la care asistam. Si intr-un caz, si in celalalt, acceptam rezultatele finale, ierarhiile configurate, fara sa intelegem cu adevarat dinamica proiectiei si consolidarii lor. Altfel spus, pentru publicul larg, valoarea exceptionala a lui Eminescu si a altor creatori este un dat, iar nu un rezultat al lecturilor intinse si aprofundate.
Aceasta fiind, de fapt si de drept, meseria criticilor si istoricilor literari. Oricit ar parea de frustrant, nu publicul decide finalmente locul unui scriitor, ci acesti insi circotasi, incapabili parca de altceva in viata decit sa citeasca si sa scrie carti. G. Calinescu vorbea despre cercul celor douasprezece spirite cultivate si fine care ofera, intr-o epoca, verdictul axiologic suprem. In ce-l priveste, a facut singur cit o intreaga elita critica, fixind, prin Istoria literaturii romane de la origini pina in prezent, canonul literar pentru jumatate de secol si mai bine. Si astazi operam cu valorile si categoriile calinesciene, iar cele citeva injustitii comise de „divinul critic” (in cazul unor Mateiu I. Caragiale, M. Blecher, Mihail Sebastian) au ramas, si ele, parca sapate in piatra…
Ce se intimpla daca publicul iubeste un autor pe care critica literara il desconsidera? Autorul respectiv este citit si admirat pe timpul vietii, dupa care, treptat, iese din raza de interes a lectorilor. Alecsandri era pe buzele tuturor contemporanilor sai; astazi, el supravietuieste problematic, si mai mult prin teatru si proza decit prin versurile sale. Cezar Petrescu era, in perioada interbelica, o silueta mult mai pregnanta decit Camil Petrescu, inteles si gustat de putini. Azi locurile s-au inversat, critica ridicindu-l pe al doilea si asezindu-l pe primul unde ii era locul. In fine – ca sa dau si un exemplu comic –, Pavel Corut era, in primii ani dupa Revolutie, omniprezent pe tarabele de carti, fiind citit cu lacomie pentru fantasmagoriile sale cu bubulii conducatori ai planetei si tot restul. Dupa cincisprezece ani, il privim ca pe o simpla curiozitate extraliterara.
Mai apare, la final, un semn de intrebare. Daca pe scriitori ii legitimeaza critica literara, oare cine ii consacra pe criticii insisi, acesti judecatori ai unei Inalte Curti de Casatie artistica si abili tragatori de sfori la Bursa literara?
Pai… tot ei. Critica criticii.