Deci as completa fraza, pentru ca ce ar fi Pamintul fara familia Simpson din Springfield? O bucatica de huma lipsita de humor.
De ce ne place tuturor familia Simpson? Pentru ca membrii ei sint asa cum tindem in mod natural sa fim, dar cum nu sintem (intotdeauna) din cauza cenzorului interior sau normelor sociale. Toti copiii se identifica cu Bart, pentru ca tuturor le vine sa faca pe nebunii, pe Chuckie, sa-si supuna tatal (sau pe ceilalti) la toate rautatile imaginabile si inimaginabile, sa si rida sardonic dupa aia. Dar citi ar recunoaste asta si citi si-ar da drumul? Crescind, variantelor lui Bart le creste burta, le cade parul si se transforma in variantele lui Homer, bovaricul cap de familie pentru care fericirea inseamna sa zaca pe fotoliu, la televizor, ca o foca pe banchiza. Serialul creat acum 20 de ani si-a datorat succesul „rautatii” lui, a se citi sinceritatii in care si-a muiat eroii. Ei sint ca noi, mai degraba niste anti-eroi, niste oameni cu hibe, care se poarta ca dudele uneori, care sint rautaciosi sau naivi de multe ori, dar care ramin uniti si puternici pentru ca sint o familie, chiar daca le mai vine sa-si crape capetele. Poantele din serial sint inteligente. Te-ai putea gindi ca Familia Simpson e un act de cultura, ca te invata si te curata ca o emisiune cu Andrei Plesu (si pentru ca Andrei Plesu are umor).
Bun, si acum vedem pe ecrane The Simpsons Movie, primul lungmetraj cu cei cinci galbeni zimtati. Fara gluma, rizi cam tot timpul. S-a lucrat la el mai multi ani, scriindu-se scenariul in majoritatea timpului (de catre sapte persoane). S-a luat la puricat fiecare poanta, pentru ca rezultatul nu putea fi sub nivelul serialului, iar adevarul e ca filmul e peste multe episoade din serial. Dar pentru ca e atit de dens (fiind in format de 1:2,35 trebuie sa si cuprinzi cu privirea mai mult ecran), lucrul de care esti sigur in momentul in care se termina e ca vrei sa-l mai vezi o data.
Preluarea formelor cu sau fara fond te umple de plictiseala
In schimb, nu as recomanda nici dusmanilor Clanul lupilor, acest „russian fantasy” de 20 de milioane de dolari. Mama are o vorba cind cumpar ceva ieftin: „Ai dat 10.000 de lei? De 10.000 de lei o sa tina”. Nu se aplica in cazul asta, unde cheltuiala mare nu garanteaza decit si mai mult foc, si mai multa risipa de energie, si mai mult timp pierdut in sala (doua ore si un sfert). „Tovarasi, avem si noi Stapinul inelelor la noi in tara. De ce sa luam de la altii?” Se numeste (tradus in engleza, ca asta e) Wolfhound si e o serie de cinci romane scrise de Maria Semionova. Volkodav iz roda serykh psov a intrat pe ecranele din Rusia la inceputul lui ianuarie 2007 si a stat doar o saptamina in fruntea box-office-ului, fiind detronat de un alt film imperialist, Pathfinder: Legend of the Ghost Warrior.
O alta superproductie ruseasca, Day Watch, a ocupat in ianuarie 2006 primul loc in box-office (dar, ce-i drept, el era mai ieftin), in timp ce Night Watch condusese si el trei saptamini topul, in vara lui 2004. Care-i treaba cu lupii? E genul de film care se modifica de la un sfert de ora la altul pe mulajul unui succes anterior. Inca de la inceput, normal, se face frate cu Stapinul inelelor, transformindu-se pe drum in Calauza, Bodyguard si Razboiul stelelor. Nu e nimic nou, dar preluarea formelor cu sau fara fond (nici nu mai conteaza, la cantitatea de ridicol investita) te umple de plictiseala.