Lucrurile stau așa (simplific puțin, pentru a nu lungi introducerea): rockul este plin de evrei – compozitori, instrumentiști, vocaliști, producători, ingineri de sunet, patroni și alte categorii de personal ce mișcă showbizul.
Mulți cetățeni americani, dar și destui europeni. Nu știu câți au rezidență în Israel. Din această țară încă n-a urcat pe firmament, la nivel mondial, vreo trupă de calibrul unor – să zicem – Scorpions, Nazareth ori Grand Funk Raildroad. Face eforturi în direcția bună gruparea din jurul vocalistului Kobi Farhi, sugestiv numită Orphaned Land. De ce oare nu saltă unde merită?
Am scris „gruparea“, nu „formația“, fiind evident că cine nu e de acord cu Kobi Farhi, pleacă! Doar basistul Uri Zelcha rezistă din prima formulă Orphaned Land. Însă nu chestiunile de chimie a grupului interesează, ci rezultatele. Iar acestea au căpătat o etichetă ce, după mintea mea, este reducționistă și nu ajută la promovare, ba chiar dăunează. Pentru că „folk oriental metal“ induce o așteptare de intensitate redusă în orizontul rockerului de pretutindeni, educat cu șabloane și figuri de stil comune. Orphaned Land a încercat de la primele discuri să obțină ceva diferit de „mainstream-ul underground-ului“, ca să folosesc un paradox. Și nu doar că a găsit sonorități distincte, care au căpătat între timp statut de „marcă înregistrată“, ci le-a îmbinat într-o melodicitate aspră, fără cusur. În plus, tematica versurilor a fost una generoasă de la bun început: pace, împăcare, unitate între adepții celor trei religii care își dispută „pământul sfânt“: iudaism, creștinism, islam.
Însă, când vine vorba de religie, probabilitatea de-a te lovi de obtuzitate, obscurantism și orbire este mult mai mare decât de a găsi înțelegere, înțelepciune, îngăduință. Mă amuză într-un mod dureros gândul că pe Kobi Farhi îl paște o excomunicare de genul celei aplicate unui Daniel Barenboim, bunăoară.
Într-o lume delirantă, care parcă își sapă propria groapă, golind resursele planetei în goană după profit, să promovezi idei umaniste, egalitariste și pacifiste e calea cea mai sigură de-a fi izgonit în pustiu. Precedentul album Orphaned Land, All Is One, era un strigăt de speranță. Cel de acum, Unsung Prophets & Dead Messiahs (2018, Century Media), este unul de disperare. Și n-ar putea fi altfel, când „decizia“ unei paiațe iresponsabile mai aruncă o bombă într-un loc veșnic însângerat.
De la prima audiție, și după nenumărate altele, ce pot spune despre disc aduce a laudă deșănțată: este cel mai bun Orphaned Land și, poate, o capodoperă a genului.
Am sub ochi coloana cuvintelor adunate într-un recviem al umanității acestui început de mileniu. Titlurile au impact (Only The Dead Have Seen The End Of The War), dar versurile fiecărui cântec te desfigurează, dacă n-ai mintea încuiată cu lacătul propagandei. Situația, văzută dintr-o anume perspectivă, arată că omenirea e prinsă în capcană, una care își schimbă permanent înfățișarea și ghearele. Adevărul este nemilos:
„I always pray, the heavens cry
When fathers fail, the children – will they rise?
Darkness reigns and we are the slaves of that all knowing eye“.
Multe alte imagini zguduitoare se înșiră pe parcursul celor circa 60 de minute de muzică ireproșabil cântată. Luptă, speranță, rezistență, libertate, lumină și tot ce înseamnă normalitate pe Pământ sunt invocate cu patosul ultimei rugăciuni. Însă realitatea nu poate fi edulcorată:
„Sometimes it seems to me that this world is nothing but a beta version of this amazing thing, and while our maker has gone to his next improved version, we are left behind in this Flying Dutchman.”
Finalul e și mai negru. Este o inserție vorbită, de felul celor folosite de Roger Waters pe discurile lui. Vă las să o descoperiți.