Ca să începem cu o poantă, sunt convinsă că primul răspuns care-ți trece prin gând la întrebarea din titlu e unul ironic: „Dintotdeauna!“. Asta dacă mergem pe calea sensului figurat care face referire la capacitatea, chipurile, specifică genului de a disimula mai eficient decât complementarii noștri mai puternici.
Dar nu asemenea caracteristici am în vedere acum, ci un fapt venind din istoria teatrului și care face ca arta scenică să fi tratat de-a lungul vremii foarte inegal artiștii și artistele. Unele reparații s-au făcut cu niște veacuri în urmă, altele sunt în curs, dar câteva evidențe mărturisesc indirect că femeile nu au avut ce căuta în teatru pe parcursul întregii sale cronologii.
Dramaturgia, ca parte literară a teatrului, e mult mai bogată în partituri generoase cu interpreții, iar dacă, din varii temeiuri, la un moment dat o trupă are în componență preponderent actrițe, atunci apar dificultățile repertoriale. Întrucât piesele cu roluri feminine principale sunt mai puțin numeroase decât cele masculine. Fără să intenționez vreun manifest feminist – îmi place să cred despre mine că sunt echilibrată, cel puțin mă străduiesc, dar s-ar putea să mă înșel, căci recent am fost acuzată de asemenea atitudini –, adevărul e că femeile au o istorie teatrală mai scurtă decât cea a bărbaților. Deloc din vina lor! Situația e cauzată în principal de mentalități, chiar în țări de la care nu te-ai aștepta.
Considerată o profesiune instabilă, actoria nu se bucura de statutul altor ocupații respectabile. Din cauza firii lor boeme, artiștii erau văzuți ca aventurieri, ca indivizi ce luau viața în ușor, în care nu puteai avea încredere. Nu era limpede când jucau un rol și când erau ei înșiși. Nu aveai certitudinea că ceea ce spun sunt cuvintele lor ori replicile măiestrite ale unui personaj. Iar când îți era lumea mai dragă, își luau tălpășița, în căutarea altui public în fața căruia să se dea în spectacol. Farmecul, înfățișarea plăcută, priceperea de a se face remarcați, de a anima atmosfera, de a se afla în centrul atenției făceau ca în jurul lor să se creeze adevărate legende și să fie răsfățați. Iar ei nu se dădeau în lături de la dovezile concrete ce exprimau admirația.
Trupele ambulante de odinioară îi purtau mereu pe drumuri pe acești histrioni care, după ce că erau nomazi, nici nu câștigau prea mult, în orice caz, fluctuant; adică nu aveau atuurile unui autentic cap de familie. Sunt motive care în percepția colectivă îi asociau cu viața ușoară, libertină ori de-a dreptul imorală. Atmosfera tipică trupelor teatrale (nomadismul, traiul în comun, expunerea în fața altor oameni) era de neacceptat pentru o femeie, sancționată de lege, de preceptele religioase și de oprobiul social.
Așa se explică parțial de ce în Apusul Europei femeile au fost acceptate pe scenă abia în secolul al XVI-lea. În Franța, Spania și Italia, mai întâi. Prima femeie-actriță al cărei nume e consemnat e italianca Isabella Andreini, la Florența, în 1578. În Anglia, puritanismul a acceptat așa ceva un secol mai târziu, iar în Germania, în secolul al XVIII-lea. În Anglia, zic cercetătorii, practica de a avea actrițe în scenă a ajuns datorită unei trupe franceze, dar publicul britanic, mult mai conservator decât alte popoare continentale, a fost pur și simplu scandalizat. Era în 1629, și doar în 1660 se vorbește în Anglia despre actrițe profesioniste. Prima a fost Margaret Hughes și a jucat-o pe Desdemona.
Există rezerve și în prezent în privința tratării egale a interpretelor
Probabil că și mai înainte vor fi fost rebele care se prefăceau că sunt adolescenți, ascunzându-și trăsăturile feminine și făcând teatru. S-au făcut și filme cu acest subiect. Cert e că actrițele nu erau privite cu îngăduință, actoria nefiind o îndeletnicire credibilă, iar femeile care jucau în spectacole erau percepute ca frivole, ca femei ușoare. Actoria pentru femei era rușinoasă. În România, despre actrițe se vorbește abia în secolul al XIX-lea, dreptul de a se orienta profesional către arta teatrului venind pe filiera modelor occidentale importate.
Cine jucau, totuși, personajele feminine? Actorii, desigur, cei foarte tineri, copilandrii ce deprindeau tainele travestiului de la colegii de trupă, care-i învățau cum să memoreze un text, cum să-l rostească, cum să gesticuleze, ce postură, ce mers să aibă pentru a arăta efeminat. Adolescenții aceștia aveau datele fizice necesare (de înălțime mai mică, nedezvoltați fizic, cu vocea subțire, fără pilozități faciale), iar o costumație și o perucă adecvate îi ajutau în egală măsură. Interesant din perspectiva concepțiilor ce le condiționa și lor inferioritatea este faptul că puberii erau plătiți mai puțin decât ceilalți actori. „Cariera“ lor nu putea depăși mai mult de câțiva ani, pentru că biologia își spunea cuvântul, iar maturizarea îi trăda la rampă. O altă problemă era machiajul. Substanțele folosite atunci pentru a-și cosmetiza fața erau destul de toxice, ceea ce ducea frecvent la iritații ori boli de piele mai complicate, care îi îndepărta de scenă.
Veți zice că sunt practici vetuste, că travestiul a rămas în prezent numai un mijloc de a spori comicul și de a surprinde scenic, însă în societățile unde tradiția joacă încă un rol important există rezerve și în prezent în privința tratării egale a interpretelor.
În Japonia, în anumite școli de teatru Nô, abia după cel de-al Doilea Război Mondial au fost acceptate femei. Nu prea multe. În anii 2000 nu erau cunoscute mai mult de 300 de doamne care se specializaseră în această formulă estetică fundamental legată de ritual, pentru care maeștrii se pregătesc o întreagă viață. Iar acestora 300 nici acum nu li se îngăduie să poarte anumite costume ori să se atingă de anumite elemente de recuzită.
Și, dacă pe scenă lucrurile stau cum am văzut, să conchidem că în sălile de teatru se află mai ales persoane de genul feminin. Statistici americane recente susțin că, în privința publicului, majoritatea sunt femei. 70 la sută dintre cumpărătorii de bilete sunt de gen feminin, iar spre rampă privesc între 60 și 70 la sută femei.