Două filme așteptate, dar foarte diferite, intră în aceeași zi (16 februarie 2018) pe ecranele din România – Paterson, de Jim Jarmusch, și Phantom Thread/ Firul fantomă, de Paul-Thomas Anderson. Primul e o bijuterie minimalistă ca o haină largă de in aproape fără cusături, al doilea e la fel de pretențios ca o rochie creponată pe care nu poți sta și la fel de incert ca un material cu ape (și verde – și mov, nici verde – nici mov).
Paterson n-a luat nimic acum doi ani în competiție la Cannes, dar i s-a dus vestea de tribut sublim adus cotidianului, pe când filmul lui Anderson, lansat anul trecut, are șase generoase nominalizări la apropiatele Oscaruri, inclusiv pentru cel mai bun film, regie, actor rol principal (Daniel Day-Lewis) și actriță rol secundar (Lesley Manville). Ca să înțelegeți diferența de paradigmă – deși Paterson a fost considerat de mulți critici anglo-saxoni printre cele mai bune filme din 2016 (eu l-am pus pe locul 1), n-a intrat în cursa pentru Oscaruri –, probabil că Jarmusch n-a dorit să-l înscrie, oricum se ferește ca, Doamne, iartă-mă, să intre în vreo structură oficială.
Intrați întâi la Phantom Thread, ca să vă dregeți pe urmă cu Paterson
Phantom Thread începe ca un divertisment savant ca să tragă spre Hitchcock și să te lase pe linie moartă. Filmat chiar de Anderson, cu atenție pentru detaliul de epocă și o seriozitate în toate compartimentele, mai puțin asupra scenariului, filmul nu e despre un designer real. Anderson a devenit interesat de lumea modei după ce a citit biografia lui Cristóbal Balenciaga. Ciudat, nu pare cineastul ca după un film ca The Inherent Vice să simtă nevoia să-și spele creierii cu un film despre modă. Sau a fost atât de terci încât a vrut ceva glamorous și superficial, dar nu s-a abținut să nu devieze love-storyul dintre un designer celebru și o tânără tenace spre un al doilea, neverosimil, Rebecca. Filmul merge ca uns până când relația celor doi intră pe făgaș. E foarte tihnită atenția cu care ia pe același ac detaliile vizuale ale unei existențe elegante și bine compartimentate, dar și schimbările epidermice din metabolismul personajelor, vizibile ca niște nori care trec pe fața actorilor (vezi mai ales prima întâlnire). Ce aiurea că necunoscuta luxemburgheză Vicky Krieps, un amestec rafinat de onestitate, ambiție și amenințare în postura muzei care luptă pentru inima intransigentului maestru, a scăpat prin ochiurile premiilor industriei americane de film! Ea și nu Daniel-Day Lewis ori Lesley Manville ar fi meritat nominalizarea la Oscar.
La 10 ani după There Will Be Blood, Anderson reia colaborarea cu Daniel Day-Lewis, dar ceva s-a întâmplat la filmări. Nici nu se terminaseră când Day-Lewis anunța că acesta va fi ultimul său rol pentru că se simte „copleșit de un sentiment de tristețe“. N-avem timp, loc, chef și aplecare să psihanalizăm acest actor pentru care fiecare rol înseamnă o scufundare periculoasă în alt sine. Probabil că între timp i-a trecut. Criticul american Stephanie Zacharek (în juriu anul acesta la Berlin) are parțial dreptate când spune malițios că Day-Lewis chiar pare viu în unele scene, în general purtându-se ca îmbălsămat. Dar scorțoșenia îi e indusă de regizor. Și filmul e tot așa îmbălsămat, dar e aici ceva ce lui Anderson nu i-a ieșit. Dinamica relației dintre cei doi eroi era legată de două moduri diferite de a vedea lumea, dar cineastul s-a pierdut în jocul dintre ce e exterior, vizibil, tangibil, și materia vie din spatele aparențelor. Cred că spera să găsească pe drum ceva ce nu s-a lăsat descoperit.
Phantom Thread e un fel de Punch-Drunk Love, dar complet lipsit de euforia haotică și de libertatea acestuia. Femeia nu sabotează universul compulsiv al bărbatului decât pentru a-și impune propria ordine. Nu reușești să înțelegi ce-a vrut Anderson cu filmul ăsta care pare mai puțin un film despre a trăi în umbra unui creator, cât unul despre putere și despre contrastul dintre vizibil și invizibil.
La Jarmusch e mult mai lejer. El lucrează cu structuri foarte simple care-i permit să sugereze mult mai mult decât construiește cu trudă Anderson. Repetiția acelorași ritualuri dă poveștii șoferului din Paterson, New York, o muzicalitate pe care Jarmusch o asociază mai puțin cu o melodie, cât cu muzicalitatea unui poem. Dovada că viața e nedreaptă e că acest text e mai mult despre un film nereușit și mai puțin despre un film cristalin ca Paterson. Mai bine, poate aș fi început să vorbesc despre bucuriile simple ale vieții.