Când Mihai Iordache, cu generozitatea-i caracteristică, a distribuit internautic o piesă de pe noul său disc, Organic Natural, am tresărit parcă electrocutat. Grupul de prieteni intoxicați de pasiunea vinilistică a reacționat specific.
Vizita pe pagina iordache.bandcamp.com/album/organic-natural s-a prelungit, cu bookmark și audiții repetate, în pofida avertismentelor site-ului că trebuie să ne deschidem inima și portofelul. Cum încă mai sunt un țăran de la Cacova în ce privește cumpărăturile online, am amânat achiziția până când voi ajunge la București, unde am găsit cândva și alte albume ale saxofonistului. Nimic de zis, distribuția digitală are destule avantaje, accesibilitatea internațională fiind unul. Dezavantajul major este cunoscut celor interesați „să-și vândă marfa“ și doar ei decid cum le convine. În era comunicațiilor totale și a pirateriei sui-generis, numai artist autofinanțat să nu fii! Solidar cu Mihai Iordache și cu alții în aceeași situație, încerc să ajut cumva la promovare prin textul de față.
Dacă mi-aș exprima entuziasmul pentru ceea ce am auzit, s-ar chema că fac reclamă, fie și mascată, însă nu mai puțin pe merit? Dar dacă aș traduce în fraze insidioase o invidie și-o frustrare lipsite de rațiune, cum s-ar numi asta? În fapt, genul de muzică făcut de Iordache pe acest album pare atât de simplu că oricine ar putea să-l practice sau să-l imite. Chiar eu, cu multiplele mele talente artistice (aplauze, vă rog!), am năzuit la asemenea isprăvi demult, când mă dădea tinerețea afară din curte, cu boccea cu tot. Neputând a le transpune în sunet și înregistra pe benzi magnetice măcar, le-am transcris în câteva proze, unele inedite, altele de găsit prin biblioteci. Mă laud, ziceți domniile voastre? Păi, dacă nu știți cum și la ce a cântat Mihai Iordache pe acest album, e cazul să aflați. „Instrumentele“ folosite sunt: tulpini de păpădie, cutii metalice de cafea, frunze de arțar, crengi și frunze de nuc, frunze de salcie, tulpini de secară și ovăz sălbatic, conuri de brad și de pin, frunze de viță-de-vie, frunze de iederă și un tub de (păstrat?) țigări. (Nefiind fumător, nu știu precis despre ce e vorba; Iordache zice în booklet că e ceva lovit cu bățul; bănuiesc, deci, că poate fi uitatul țigaret de os, de chihlimbar sau de lemn, cu care snobii de odinioară epatau prin localurile la modă). Pentru percuție a folosit și o tobă tradițională din Africa de Vest, numită djembe.
Cântatul din frunză a fost o îndeletnicire tradițională a românului, fie că era plugar de vatră, cioban de oi sau de ciurdă, haiduc închipuit de propagandiștii epocii comuniste, pierde-vară idealizat de semănătoriștii veacului trecut sau ibovnic visat de fetele nemăritate ale târgurilor patriarhale. Mihai Iordache a dus la apogeu tradiția și a convertit-o în simfonie și în ritm de jazz. Zic jazz din comoditate, fiindcă Iordache e cunoscut ca jazzman. Muzica sa, nu numai pe acest disc, sfidează încadrarea; experimentalism e un termen apropiat de ce ne-a oferit, însă discuția trece dincolo de limită, la fel ca și sugestiile sonore. Partea de percuție clasic naturală a celor opt piese – frecatul coniferelor și scuturatul recipientelor – vine din filonul ancestral ce-și manifestă prezența în firea muzicienilor autentici. Iordache se numără printre aceștia; pe deasupra, e unul complet: toate piesele sunt improvizate, înregistrate și mixate de el, în „studioul“ din camera de zi. Sorin Romanescu a adăugat ceva la masterizarea finală, din StarRec Studio.
Experimentele muzicale, oricât de valoroase, sunt cam greu de plăcut. Să ajungă hit, fără pompare agresivă, e aproape exclus. Piesele lui Iordache au potențial. Consumer’s Paradise e preferata mea. Nu știu dacă Five House Records deține forța necesară să o promoveze.