În Generală, pentru mine și prietenii mei nu era niciodată suficient de frig, destul viscol, mă rog, nu aveam îndeajuns de multe dezastre naturale. În iernile ca acum, te trezeai la șapte dimineața, auzeai la radio că-s minus douăzeci de grade afară și exclamai nemulțumit:
— Ăsta-i frig?!
Niciodată nu știai dacă e suficient. Dar în sinea ta te bucurai, orișicât. De la minus douăzeci de grade în jos sau de la un metru zăpadă în sus, începeai să capeți speranță. Părinții nu voiau să te lase la școală, că „sigur s-a închis pe nenorocirea asta de vreme!“, dar tu fugeai și pe ascuns, la o adică. Prin frig, prin viscol, prin mormane de zăpadă. Ca să fii martor la miracol. Nu că s-a închis școala, ci că nu au venit profesorii. Mai bine de trei sferturi dintre ei erau navetiști de la Iași. Și uneori, în caz de potop, nu mai puteau ajunge la ore. Și-atunci era musai să nu lipsești, pentru că îți puteai ierta orice, numai că ai ratat să vezi școala în haos nu.
***
Cât de mult înseamnă să fii scriitor!
Pentru că uneori primești mesaje din astea:
„Buna ziua domnule Lazarescu, ma numesc Stefania si sunt proaspat absolventa a facultatii de medicina dentara din cadrul Universitatii Carol Davila. Dumneavoastra ati editat cartea «Incursiune in Estetica Dentara»? As dori sa o achizitionez si mi s-a spus de la cursul firmei Dentana sa apelez direct la dumneavoastra. Multumesc anticipat!“
Îmi pare rău că n-am zis da, o vând si pe aia, dar numai la pachet cu Trimisul nostru special, Lampa cu căciulă, Amorțire și Întâmplări și personaje.
***
Faptul că Dan Negru – ca și alții din teapa lui – e doar un gibon care-și distrează publicul băgându-și degetul în fund și apoi mirosindu-l părea o evidență pentru orice om cu un coeficient de inteligență peste al primatei respective. Și mi se părea ok să-l lași necomentat în tâmpenia lui, în iluzia lui penibilă că produce divertisment. Dar când gibonul rânjește cu mămăliga între dinți și declară că homarul pe care l-a văzut doar în poze are gust mai nasol decât rahatul mestecat de el zilnic, cred că-i cazul să-i spunem ce este și ce reprezintă.
JOS LABELE DE PE URSUL DE AUR, GIBONULE!
***
Caut pe net o rețetă de tocăniță cu ciuperci și smântână, pentru că, na, am doar o vagă idee cum se face. Citesc, mă conformez, pare foarte simplu. Aștept să fiarbă ciupercile, mai recitesc cum stă treaba cu amestecul de smântână și făină de grâu. La sfârșitul rețetei, văd deschisă o linie de discuție: „Dacă aveți observații despre rețetă, vă rog să le adăugați aici“. Hai, zic, să văd și comentariile, poate e ceva greșit la rețetă ori ceva fain în plus. „Doar atât și nimic mai mult?! E un căcat de rețetă“ – primul comentariu. Urmat de: „Băi, meseriașilor, dar de sare și piper de ce nu spuneți nimic? Ce mizerie de rețetă e asta fără sare și piper?“ „Retardatule, vezi că scrie la sfârșit, citește până la capăt: sare și piper după gustul bucătarului“ „Hai sictir, analfabetule“… Și tot așa în jos.
Iar eu mă mir de nivelul discuțiilor despre Ursul de Aur sau despre revocarea Codruței.
***
Tot văd o reclamă la teveu cu o soție care se plânge soțului că are de mers în oraș, să stea la cozi interminabile, vreo câteva ore, ca să plătească facturile pentru utilități. Dar – șoc! – ea plătește facturile la pay-point și câștigă timp de pierdut la cafea cu o prietenă.
Și toate astea se întâmplă pentru că, evident, toți bărbații sunt nătângi, n-au nici cel mai mic habar că facturile se pot plăti online sau la pay-point. Iar femeile sunt toate casnice, n-au alt țel în viață decât să-și mintă soțul și să frece menta la cafea cu orele.
***
Văd că tot ninge ca în povești, dar mie mi s-a cam acrit de povestea asta. Nu-mi mai trebuie magie, feerie ca într-o copilărie fericită. Vreau viața mea banală în care să mă bucur cinstit că pot ieși din casă în tricou, dacă se poate. Mulțumesc.