A bate din palme în încheierea oricărei reprezentații e una dintre rutinele fundamentale din sfera artelor spectacolului. Expresie a ritmului interior al privitorilor, e semnul că ne-a plăcut și că le mulțumim artiștilor pentru eforturi și realizare. Suntem atât de obișnuiți să facem gestul, încât nici nu ne mai întrebăm de ce și de când ne manifestăm astfel. Aplauzele fixează impresiile și trăirile spectatorilor, indicând cât
de mult ne-a mișcat spectacolul.
Din punct de vedere istoric, aprobarea sau dezaprobarea de acest fel este menționată încă din zorii umanității. În Antichitatea greacă, aplaudatul era considerat o datorie civică, de indicator al prețuirii valorilor cetății. De la romani se trage cuvântul: etimologic, plaudo înseamnă a lovi, a exploda, și tot din vremea romanilor se pare că vine și obiceiul de a recompensa astfel artiștii. Plaut a inserat ca replică în comediile sale îndemnul Valete et plaudite/ „Mergeți cu bine și aplaudați!“, rostit în epilog de actorul principal. E cea dintâi mențiune documentară a aplauzelor de final în teatru.
Ca indicator a cât de mult le-a plăcut spectatorilor dintr-o seară o reprezentație, aplaudatul e un comportament învățat. El spune multe despre reușita unei creații, dar la fel de multe și despre gradul de educație al publicului. Ca spectatori avem o multitudine de variante de a ne arăta admirația față de artiști. Un buchet de flori oferit direct în scenă, la final, ori, mai discret, dar mai elegant, la cabine, însoțit de felicitări verbale ori scrise pe un cartonaș vor individualiza aprecierea, făcând-o mai specială. În prezent, când socializarea online e la mare preț, postările pe Facebook ori Twitter sunt echivalentul unor aplauze la scenă deschisă. Le folosește toată lumea.
Ce se întâmplă când spectacolul nu ne-a satisfăcut așteptările? Ne comportăm civilizat, aplaudăm discret și sperăm ca data viitoare să avem mai mult noroc. Deși nu ne gândim la acest aspect și reacționăm instinctiv, aplaudatul este un comportament critic. El evaluează și sancționează o creație, e un prim nivel de analiză și de exprimare, care developează sonor entuziasmul unui public.
O să vi se pară straniu, dar au fost vremuri când aplaudatul devenise o meserie. În Roma antică, laudiceni erau aceia care aplaudau pentru o cină. Nu erau prea bine văzuți în societate, pentru că transformau laudele la adresa unui politician într-o sursă de supraviețuire, dar practica, în alte forme, există încă și în prezent. La întâlnirile publice, acești laudiceni se infiltrau în mulțime și, în momentele cheie ale unui discurs, la un semn lansau ovațiile preluate mai apoi de întreaga asistență. Deși neteoretizate încă, elemente de psihologia mulțimii erau cunoscute empiric și exploatate de politicieni și sfătuitorii lor, iar asemenea tehnici de manipulare, astăzi demonstrate științific, erau la ordinea zilei.
Deși Anacronice și blamabile, practicile continuă să existe
Ca orice business, aplaudatul pentru câștiguri materiale s-a perpetuat în timp. În secolul al XVI-lea, în Franța a renăscut moda aplaudatorilor plătiți. De acolo pare că s-a răspândit și în alte zone unde arta spectacolului muzical sau teatral era înfloritoare. Secolul al XIX-lea a înregistrat apogeul acestor practici, iar dezvoltarea lor se explică și prin faptul că nivelul de educație al publicului era încă scăzut. Aplaudatorii se așezau în puncte strategice ale sălii și, în momente convenite precis, începeau să râdă, să plângă sau să bată din palme, dând tonul reacțiilor dorite de artiști.
Granița dintre intențiile educaționale și cele de interes ascuns, fie el financiar sau de succes de public, este volatilă. Acești spectatori de profesie își desăvârșeau metodele de influențare a reacțiilor celor din jur mergând până la exagerări hilare: se așezau în primul rând și leșinau la momentele de maximă sensibilitate sau începeau să plângă și căutau în jur, deloc discret, batiste pentru a-și șterge lacrimile. Există mențiuni documentare care consemnează realitatea că aplaudatorii avizi de câștiguri deveniseră agresivi și practicau șantajul. Dacă artiștii nu-i plăteau, huiduiau, sabotând spectacolul și știrbind gloria protagoniștilor. Fie și numai din acest motiv, dar lista e mult mai lungă, activitatea criticilor teatrali s-a dovedit mai mult decât necesară din perspectivă istorică.
Evaluarea profesionistă are puterea de-a anihila asemenea comportamente manipulatoare. Și dacă vreodată vi se par exagerate râsetele, exclamațiile sau seriile de aplauze, să știți că încă există instituții care apelează la serviciile aplaudatorilor. Am detectat eu însămi asemenea contexte când, la premieră, ca să influențeze publicul și să se ducă vestea („am fost chemați de cinci ori la scenă la final“, „s-a aplaudat minute în șir“, „publicul nu se dădea dus“), prieteni apropiați, elevi sau studenți mulțumiți că au căpătat un bilet de favoare sunt plasați în puncte strategice și încep să râdă, să suspine sau să aplaude mai des decât e cazul.
Deși sunt anacronice și blamabile, practicile continuă să existe, din fericire izolat, în societăți care au probleme morale, unde corupția se dezvoltă în forme ciudate, în arii unde nu te-ai aștepta, iar educația publicului are lacune. Un articol din „The New York Times“ scotea la iveală în urmă cu numai câțiva ani o asemenea anomalie, la Bolșoi, unde Roman Abramov dezvoltase o rețea de gen. Prin interpuși, lua legătura cu prim-soliștii celebrului balet, de regulă prin intermediul mamelor lor și, în schimbul unor beneficii, așeza în puncte strategice din sală propria rețea de tinere elegante cu misiunea să declanșeze ropote de aplauze în anumite momente. De ce făceau acest lucru în secolul XXI? Ancheta ziarului american a evidențiat mai multe motive: succesul măsurat prin durata aplauzelor; oferirea unui răgaz de câteva secunde pentru un respiro util unei evoluții sclipitoare în secvențe ulterioare; alterarea concentrării unui concurent. O tuse puternică, prelungită, lansată într-un moment de liniște sau de intensitate afectivă devine un perturbator garantat. Deși de joasă factură, care nu are nimic în comun cu valoarea și cu standardele critice, practica e eficace.
Un studiu al Departamentului de Psihologie și Științele Limbajului de la University College din Londra arată că în timpul unui spectacol ritmurile cardiace ale privitorilor sunt identice. Inimile spectatorilor bat la unison, așa cum bat și palmele, după ultima replică.