Premiat anul trecut la Cannes cu Premiul pentru scenariu (ex-aequo cu The Killing of a Sacred Deer, de Yorgos Lanthimos), precum și cu Premiul de interpretare masculină (Joaquin Phoenix), You Were Never Really Here a avut prima proiecție din România în cadrul Festivalului Les Films de Cannes à Bucharest din octombrie 2017, în prezența regizoarei Lynne Ramsay.
De la debutul acesteia din 1999 cu Ratcatcher, prezentat în secțiunea Un Certain Regard de la Cannes, aceasta s-a impus ca una dintre vocile distincte din cinemaul scoțian. În 2002, Morven Callar, povestea unei tinere care taie în bucăți cadavrul iubitului sinucis și pretinde că e autoarea romanului scris de el, lua două premii în secțiunea Semaine de la Critique, tot la Cannes. În 2011 Ramsay ajungea în Competiție cu We Need to Talk about Kevin, o poveste lugubră despre relația dintre o mamă care nu și-a asumat maternitatea și un adolescent neiubit care ajunge să-și ucidă colegii de liceu. Filmul adapta romanul lui Lionel Shriver. Șase ani mai târziu, Ramsay (48 de ani) a revenit în cursa pentru la Palme d’or cu o nouă adaptare, de astă dată după nuvela omonimă lui Jonathan Ames.
You Were Never Really Here are în centru un ucigaș plătit care salvează o fetiță răpită și transformată în prostituată. Un fel de Léon, dar mai întunecat, mai visceral și cu recurenta temă a copiilor abuzați integrată nu doar în biografia fetiței, ci și în cea a eroului. Cu masa musculară umflată de efort, Joaquin Phoenix joacă un personaj greoi și compact, a cărui traumă provocată în copilărie de un tată violent îi bântuie viața împărțită între a ucide cu sânge rece și a petrece timp alături de mama bătrână pe care o îngrijește cu delicatețe. Joaquin Phoenix, despre care „Variety“ a spus că nu joacă la fel doi oameni răniți („never plays wounded the same twice“), era interpretul ideal pentru un astfel de personaj incapabil să exteriorizeze o rană atât de profundă și în care petele de umbră se amestecă cu puritatea. Surprinzător, filmul n-a fost scris pentru Phoenix, acesta fiindu-i recomandat regizoarei de directorul de imagine Darius Khondji, care lucrase cu el la Irrational Man de Woody Allen.
Interpretarea lui Phoenix e cel mai bun lucru în acest film, care pare să nu-și găsească scopul și drumul până la sfârșit. După premiera de la Cannes, filmul a suferit mai multe modificări la nivelul montajului, care, împreună cu muzica lui Johnny Greenwood (Radiohead), a încercat să dea mai mult ritm și să salveze o poveste care se scufunda cu fiecare pas.
În ciuda măiestriei tehnice și a interpretării lui Joaquin Phoenix, filmul îl ține pe spectator la distanță, nu-l lasă să empatizeze cu personajele.
Atelierul/ L’atelier, de Laurent Cantet, continuă paradigma Entre les murs (actori neprofesioniști, spațiul școlii, problematică socială și politică), dar folosește pretextul unui atelier de scriere creativă ținut într-o vară de o scriitoare în orașul La Ciotat, din sudul Franței. Fără a fi la înălțimea lui Entre les murs (Palme d’or în 2008), filmul face din dialog un motor al acțiunii, iar interpretările precise ale actriței Marina Foïs și ale unui grup de adolescenți neprofesioniști țin povestea la un loc. Abilă în a stimula creativitatea elevilor, scriitoarei i se aprinde beculețul de avarie când unul dintre băieți începe să debiteze chestii ciudate. Informându-se, descoperă că avea o aplecare spre extrema dreaptă. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi făcut Gus Van Sant un astfel de film, pentru că, dacă o fac, n-o să mai îmi placă filmul lui Cantet. Mă limitez la a spune că orice astfel de film despre adolescenți este util, pentru că poate pune în lumină o vârstă dificilă și atât greu de înțeles & manevrat de către adulți.
N-ai fost niciodată aici/ You Were Never Really Here – de Lynne Ramsay, cu Joaquin Phoenix, Ekaterina Samsonov, Alessandro Nivola
Atelierul/ L’atelier – de Laurent Cantet, cu Marina Foïs, Mathieu Lucci, Patrick Albenque