Dar toate ar reprezenta tot atitea mijloace prin care ne-am departa de adevarata cauza a notorietatii acestui om: cultul pe care i l-a cladit, zi de zi, mass media.
La aparitia sa pe scena publica, Gigi Becali a fost tratat ca o ciudatenie. Ulterior, privirea mirata a camerei de luat vederi s-a schimbat, cel putin ca perspectiva: planul plonjat, de sus in jos, a fost inlocuit cu unul tipic imortalizarii personajelor istorice – de jos in sus. Initial, prezenta sa in talk-show-uri parea a fi una de „special guest” cu sarcini de amuzament, pentru ca, dupa un anumit timp, locul ocupat la diverse mese televizuale sa devina central. La momentul zero, al itirii sale pe cablu si satelit, lui Gigi Becali i se puneau intrebari tipic gazetaresti. De la un timp incoace, lui Gigi Becali nu i se mai adreseaza intrebari, ci i se da spatiu de emisie pentru monolog. In afara citorva publicatii tiparite, nimeni nu s-a incumetat sa il trateze pe acest om ca pe o sursa de subiecte jurnalistice, ci ca pe un subiect in sine. Dinsul a inteles lucrul asta din prima, altminteri, nu ar face, la fiecare invitatie, precizari de genul „io am venit aici sa va cresc audienta”.
In acest context, sint, incepind de marti seara, admiratorul neconditionat al lui Robert Turcescu. Este singurul moderator de talk-show care l-a tratat pe Gigi Becali fara acea nenorocita „simpatie” care se citeste in licarul ochilor celorlalte gazde din prime-time. Din pacate, astazi a devenit o calitate sa poti mentine o linie neutra in raport cu cel din fata ta. Realizatorului emisiunii „100%” i-a iesit. I-a taxat toate derapajele: invitatul ii spunea „bai, baiatule!”, Turcescu ii intorcea un „bai, Gigi!”. A stiut sa fie calm, a stiut cind sa vorbeasca si, cel mai important, a stiut cind sa taca.
Sa taca… Asta ar fi, cred, cheia normalizarii raporturilor cu un personaj de acest tip. Pun pariu ca, daca toata Romania ar amuti pentru citeva clipe, intr-o miscare tipica de flash-mob, iar Gigi Becali ar continua sa vorbeasca asa cum numai el o face, am ramine uluiti sa constatam ca sunetele produse de domnia sa nu au ecou. Poate doar in felul asta ne-am lamuri, odata pentru totdeauna, ca televizualul nu a construit un monstru mediatic, ci i-a dat aripi de vultur unui fluture de faina.