Am ajuns în Leipzig foarte târziu, scăpărând de foame. Am aruncat bagajul pe hol și-am plecat în oraș să rezolv problema. Totul închis, un oraș aproape pustiu, traversat în mod bizar de tramvaie, unul după altul, și la miezul nopții.
Și-am ajuns la gară, că era aproape. Și-am văzut un homeless vorbind la telefon cu fir, într-o cabină telefonică perfect funcțională. Și mi-a fost jenă să-l pozez, așa că am intrat în gara pustie și-am pozat un iepure roz expus înainte de Paște. Și pe urmă am găsit un Burger King deschis. Am scris povestea pe Facebook, iar cineva a comentat: „Ai adus absurdul cu tine“.
***
Am dat un interviu la ZDF. Realizatorul mi-a spus că o să intre la matinal, la 7 dimineața. Și mă gândeam că așa de matinal nu o să-l vadă nici dracu’. Când am ieșit la cafea, recepționerul a strigat după mine: „V-am văzut la televizor. Super!“.
***
Acasă. Deschid ochii. Înjur. Iar întârzii la serviciu. Mă spăl, mă-mbrac, fumez. Beau cafea în timp ce mă încalț. Pe hol, mă opresc în dreptul oglinzii, îmi dau jos geaca și îmi întorc puloverul pe față. Proaste pulovere se mai fac astăzi. Abia îți dai seama când le-ai luat pe dos. Închid televizorul, știrile. Undeva e război.
Plec din casă. Dezgheț în zece minute – mi se pare o eternitate – parbrizul. Îmi îngheață degetele. Înjur. Urc în mașină, pornesc. La prima intersecție i se face milă unui bun samaritean și mă lasă să intru în coloana de pe strada mare.
Alte multe intersecții. Înaintăm ca parameciul. Apoi o intersecție nasoală, cea mai cea, în care ai doar 12 secunde pe semafor ca să treci. Altfel, aștepți 70. Aș vrea să-l găsesc și să-l bat pe cel care s-a gândit că așa merge treaba bine. N-am prins niciodată verde din prima. Mă apropii agitat. E totuși verde, 10-9-8… Canci! Pe partea din dreapta vin doi copii care cerșesc. N-am nimic cu ei, dar nici nu le dau nimic. Am eu o teorie: așa îi încurajez pe părinții lor – i-am și văzut odată – să-i trimită și mâine la cerșit. Capătă impresia că așa merge treaba bine.
Când se face din nou verde, pe partea din stânga, alergând printre mașini, apare un nefericit care dă haotic din mâini. Are burtă mare din burete, labe greoaie ca de rață și cap cu creastă bleagă, roșie. E îmbrăcat în costum de găină, împarte pliante. Ezit între a coborî să bat găina aia idioată și a încerca să prind totuși verde tura asta. Fuge înspre mine, lipăind pe asfalt cu labele uriașe, îmi blochează drumul. Îi arăt înfuriat înspre semafor, cobor geamul și vreau să-i urlu: „Uită-te, găină cretină, din cauza ta nu mai pot să trec“. N-apuc să-i zic nimic, pentru că ea zbiară entuziast, întinzându-mi un pliant:
— Cuuu-cu-riii-guuuu!
Deci e cocoș, apuc să mai gândesc, cât îi zăresc ochii de ființă umană, țintuindu-mă prin găurile măștii. Destulă neatenție și se izbește de un biciclist, care se strecoară printre mașini, pe lateral. Naiba știe unde se uita și ăla. Îl dărâmă.
Biciclistul se ridică, se scutură, își verifică lanțul și îl înjură din rărunchi:
— Dă-te-n gâții mă-tii de găină!
Cocoșul se retrage cumva speriat pe trotuar, strângând rușinat pliantele la piept.
Mi se face milă de el. N-aș mai vrea să-l bat. N-aș mai vrea să-l bat nici pe ăla care s-a gândit că ai timp să parcurgi intersecția în doar 12 secunde. Până să treacă roșul, izbucnesc în râs.
O nouă zi bizară începe pe pământ.