Ce e bine să știți de la început despre Three Billboards outside Ebbing, Missouri e că nu trebuie să mergeți la el cu sacul. Când afli despre un film că a luat Globul de Aur pentru dramă, plus alte trei trofee (inclusiv pentru scenariu), că a fost printre favoriții la Oscar, câștigând la categoriile actriță în rol principal (Frances McDormand) și actor în rol secundar (Sam Rockwell), te aștepți cel puțin la un film antologic.
Dar cu aerul lui semi-modest, semi-obraznic de poveste independentă și cu combinația (șocantă pentru unii) de catastrofă și umor negru, filmul irlandezo-britanicului Martin McDonagh a făcut figură de extraterestru în sezonul premiilor americane, dominat de obicei de producții mainstream. Coproducția anglo-americană, distribuită de o mare companie de peste Ocean, Fox Searchlight Pictures, ar fi rămas în umbră într-un an cu titluri mai răsărite. A avut norocul unui an slăbuț, plus contextul politic ce i-a scos în evidență subiectul și eroina. În povestea lui McDonagh, o mamă devine mai rea ca Vittoria Lipan și nu doar că închiriază niște panouri ca să acuze poliția locală că n-a aflat în șapte luni cine i-a violat & ucis fiica, dar e în stare și să caftească un adolescent, să găurească degetul unui dentist ori să incendieze sediul poliției.
McDonaugh a scris personajul lui Mildred Hayes special pentru Frances McDormand, după cum pe calapodul cameleonicului Sam Rockwell a scris personajul lui Jason Dixon, un polițist alcoolic, violent și incert sexual.
Nu sunt o fană lui Frances McDormand – e ceva rugos și imprevizibil la ea care nu-mi place în mod deosebit, dar de la Fargo nu mai făcuse ceva atât de consistent ca personajul unei forțe a naturii imposibil de controlat. Sam Rockwell merita de mult să intre în primele rânduri ale actorilor de la Hollywood. Spre deosebire de McDormand, paleta lui interpretativă e mult mai largă și el se investește până în plăsele în fiecare personaj, chiar dacă e secundar.
Filmul lui McDonagh mi se pare interesant în lumea noastră lipsită de nuanțe, în primul rând pentru că le dă o șansă personajelor negative să demonstreze că poate au fost condiționate de mediul în care au crescut și că nu sunt în mod structural rele. La fel ca Paul Haggis în Crash (2004), McDonaugh nu împarte lumea în oameni buni și oameni răi, numai că în contextul de azi, cu #metoo și așa mai departe, îți trebuie ceva curaj să salvezi pielea unui polițist homofob și agresiv și să-l transformi într-un personaj pozitiv după ce-l treci literalmente prin foc. Similar, nici cei buni nu sunt cu totul buni. Există un fond de agresivitate prezent la toți locuitorii acestui orășel Ebbing și orice întâlnire pașnică poate bascula. Iar McDonaugh are un soi de plăcere aproape perversă în a filma violența dezlănțuită.
Spre deosebire de Haggis, McDonaugh e fascinat de țăcăneala oamenilor. Cu comedia neagră Six Shooter a luat în 2004 Oscarul pentru scurtmetraj de ficțiune și a debutat în lungmetraj cu In Bruges (2008), comedie neagră despre doi ucigași plătiți care eșuează în plicticosul Bruges. Filmul i-a adus lui McDonaugh o nominalizare la Oscar pentru scenariu original, iar lui Colin Farrell primul Glob de Aur din carieră. În 2012 a făcut un alt lungmetraj, Seven Psychopaths (cu Colin Farrell, Sam Rockwell, Woody Harrelson, Christopher Walken și Tom Waits). Și în teatru (a scris mai multe piese, unele nominalizate la Premiul Tony), și în cinema, McDonaugh e interesat de jocul pe muchie dintre a fi cu toți boii acasă și a fi doar cu câțiva. Ce nu am văzut în Three Billboards e încercarea de a adânci problematica agresivității sau a nebuniei, de a le căuta sursa, de a le explice existența.
E, în schimb, un fel de satisfacție destul de vizibilă din a face o chestie provocatoare, lipsită de bariere, în același timp intelectuală și lejeră. Dar filmul are succes. A luat Premiul pentru scenariu la Veneția în 2017, unde a fost în Competiție (cot la cot cu The Shape of Water, care a luat Leul de Aur), dar a primit Premiul Publicului la San Sebastian și s-a numărat în final printre cele mai apreciate filme din 2017.
Cum ar fi să urmeze un sequel? Doar să nu se plafoneze Martin McDonaugh și să se transforme într-un al doilea Guy Ritchie. Ca să fac legătura cu rubrica de săptămâna trecută, n-aș da nici Zece panouri în afara orașului Ebbing, Missouri pe un singur Fotbal infinit (de Corneliu Porumboiu).