Săptămâna trecută am descris pe fugă felul în care Partidul (Oarecum Comunist) a reușit să impună incompetența obedientă ca regulă de selecție valorică. Dacă în 1990 unii s-au așteptat ca în România să se schimbe lucrurile, iar competența, în orice domeniu, să fie apreciată așa cum se cuvine, atunci oamenii aceia s-au înșelat amarnic.
În decembrie 1989 ne-am câștigat libertatea, atâta tot. În primul rând libertatea de a părăsi această țară eșuată, libertate de care au profitat aproape un sfert dintre români – cei mai realiști. Aici a rămas încă o generație de sacrificiu.
În structura sa profundă, statul român nu s-a schimbat mai deloc. Ceea ce am numit Rețeaua, grupul de privilegiați care a profitat de regimul comunist ca să-și creeze sistemul de relații, practici și ierarhii, a continuat să existe și după Revoluția din Decembrie. La început mai timid, ușor derutat, apoi tot mai agresiv, mai vizibil, iar azi… azi Rețeaua e la fel de puternică precum odinioară. Și, practic, e la fel de strânsă în jurul Partidului, care poartă doar un alt nume. Însă numele e doar o etichetă, un semn de recunoaștere pentru „ei“. România e în continuare în labele lor – ale lor și ale discipolilor pe care i-au crescut la fel de prost –, iar șansele inșilor de valoare de a face ceva sunt la fel de infime ca, să zicem, în anii 1980.
Căci, dincolo de selecția prin pile, relații de rudenii și afinități de partid (iar după 1989 și de afaceri), sistemul închis al Rețelei a mai reușit un lucru dezastruos pentru românii onești și neemigrați, dar mai ales pentru țară, dacă îi mai pasă cuiva de ea: a nimicit principiile de selecție valorică.
A șters orice distincție între competență și incompetență, între valoare și impostură, între inteligență și prostie. Valoarea e dată de funcție, putere și poziția în ochiurile ierarhice ale Rețelei: șeful e bun pentru că e șef, nu invers, amanta șefului e deputat sau șef de birou fiindcă e a șefului care e șef, soția și fiul șefului sunt tot acolo, nașul, cumnatul, colegul țin și ei aproape, că sunt oameni de încredere. Restul – competența, experiența, studiile – nu mai contează, fiindcă de-acum, după șaptezeci de ani, nimeni nu prea mai are repere clare, în afară de cele cunoscute deja.
Hai să luăm un exemplu simplu: impunătorul titlu de doctor în științe sau arte sau ce-o mai fi. Să zicem că întâlnești un domn vesel și relaxat, venit din Germania sau Belgia, care la un moment dat îți spune că lucrează la Ministerul Muncii și are un doctorat în Științe Sociale acordat de o universitate oarecare.
Informația asta e deja un reper: ai idee care sunt competențele și interesele omului, îi cunoști – măcar orientativ – nivelul intelectual și poziția în societate și, până la proba contrarie, nu te îndoiești de ele.
Bun, dar dacă am schimba reperele geografice și ai întâlni la un moment dat un domn vesel și relaxat, doar că din România, care la un moment dat îți spune că lucrează la Ministerul Muncii de la noi de acasă și are un doctorat în Științe Sociale acordat de o universitate românească oarecare? Informația asta e mai degrabă un declanșator de suspiciuni și întrebări: oare cine l-o fi adus pe ăsta la Ministerul Muncii? A cui pilă e? O fi înscris în PSD? Are o lucrare de doctorat „pe bune“, făcută onest, un plagiat ordinar sau, în cel mai bun caz, una scrisă de vreun doctorand sărac, căruia pilosul ăsta de la minister i-a plătit vreo mie, două de euro?
Problema e că în realitate românul nostru doctor și funcționar de stat s-ar putea să fie la fel de onest și de competent ca germanul sau belgianul – doar că îți vine greu să crezi una ca asta. E posibil, dar foarte puțin probabil. Trebuie să investighezi, ești bănuitor, căci în România educația, funcția, poziția nu au neapărat acoperire într-o scară valorică normală. Ba chiar dimpotrivă, cum o să încerc să arăt săptămâna viitoare – laolaltă cu tovarășa inginer doctor academician Elena Ceaușescu, fosta mamă a tuturor copiilor din România.