Singurul film pe care am reușit să-l văd în acest an la Festivalul One World (unul dintre cele mai interesante festivaluri de film din România, desfășurat între 16 și 25 martie) a fost La chanson politique de Colette Magny, în regia lui Yves-Marie Mahé.
Nu pentru că filmul ar fi remarcabil prin el însuși, ci pentru că mi-a făcut cunoștință cu o artistă extraordinară despre care nu auzisem. Nu sunt o cunoscătoare în ale muzicii, dar am înțeles că acest colos al muzicii franceze nu e, din păcate, foarte cunoscut în afara Hexagonului și că nici înăuntrul lui nu s-a bucurat de prețuirea meritată (a avut succes în anii ’60-’70, dar la un moment dat a trebuit să facă subscripție publică pentru a mai scoate un album).
Masivă, masculină, intimidant de sinceră și de combativă, cu un râs care trezea și morții – așa arată Colette Magny în interviurile care alcătuiesc mare parte din filmul lui Mahé și unde o vedem contrazicându-și în permanență interlocutorii veniți timid cu întrebările pe foi, reducând toate convențiile sociale la prestanța unor castele de nisip și obligându-și privitorii să accepte adevăruri simple și de mult uitate.
Ce am aflat din acest documentar de montaj (protagonista a murit în 1997) care mixează fragmente din interviuri televizate cu fragmente din concerte am completat cu ce am găsit pe internet, mai ales pe colette-magny.over-blog.com, și mai ales cu piesele sale aflate, multe, pe YouTube. Portretul rezultat e al unei persoane cu totul libere, atât de libere încât ar fi contrazis imediat afirmația.
A părăsit la 36 de ani jobul călduț de dactilografă bilingvă la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (unde lucrase între 1948 și 1962) pentru a se dedica unei cariere muzicale. Dar, după un debut (a cântat la Olympia, în deschiderea lui Sylvie Vartan) care ar fi putut-o propulsa într-o carieră la fel de călduță, dar în alt registru, a preferat să facă exact ce-a dorit. Blues, free jazz, rock progresiv, colaj, antipoezie, cântece-anchetă, muzică contemporană. Împotriva războiului din Vietnam, pentru susținerea Cubei, în favoarea greviștilor de pe șantierele navale din Saint-Nazaire, împotriva bolilor cauzate de bomba atomică sau cântece pe texte de Rimbaud, Aragon, Neruda, Lewis Carroll, Max Jacob, Maiakovski, Victor Hugo.
Piesele făcute după chipul și asemănarea ei – libere, impetuoase, lipsite de compromisuri – au făcut-o nefrecventabilă pentru cultura oficială reprezentată de radiouri și televiziune. În timpul revoltelor din 1968 a cântat pe șantiere, pentru muncitori.
La un moment dat s-a mutat în Vosges și a fost vecină cu un institut medico-pedagogic, venindu-i ideea de a scoate un album cu copiii handicapați de acolo (Je veux chanter, apărut în 1979). A făcut un spectacol despre conflictul israelo-palestinian (Un juif à la mer un palestinien au napalm), a scos un album de montaj cu texte scrise de Antonin Artaud și citite de ea (Thanakan, 1980).
S-a enervat când, la început, a fost comparată cu Ella Fitzgerald și a crezut că oamenii se referă și la faptul că amândouă erau grăsuțe (de fapt, cred că o enerva ideea de comparație). Povestea într-un interviu că la început, când îi era teamă că oamenii vor spune: „Uite ce picioare are“, o patroană de cabaret i-a răspuns: „Nu se vor referi la picioarele tale decât dacă o să cânți prost“, iar ea a ținut minte asta. În timp avea să se împace cu fizicul ei, după cum avea să se împace și cu propria sexualitate pe care și-a explicat-o prin faptul că a fost violată („cu duhul blândeții“) de unchiul său la vârsta de 8 ani. În concertele și recitalurile din film e o forță a naturii. Urlă, țipă, face orice cu vocea care o ajută pe toată gama.
Spre finalul vieții nu era atât supărată că e marginalizată, cât tuna și fulgera împotriva autorităților care nu asigurau o protecție socială reală pentru artiști.
Mai multe despre ea se găsesc în biografia Colette Magny, Citoyenne-blues, scrisă de Sylvie Vadureau cu concursul lui Magny. Cartea a fost reeditată în 2017, când s-au împlinit 20 de ani de la moartea artistei, ocazie cu care a fost făcut și filmul. Vă las cu niște extrase din interviurile pe care le-a dat, pe care le-am găsit pe blogul sus-menționat:
„Ce vă revoltă cel mai mult în ziua de azi?“
„Mediocritatea. Tot ce e la modă îmi face în general silă.“
„Nu există categorie socială care să mă enerveze mai mult ca feministele. Feministele nu iubesc femeile.“
„Cum am intrat în Partidul Comunist, am și ieșit. Nu eram de acord cu ei.“
„Nu e descurajant să fiți mereu pe margine?“
„Deloc, cea mai mare satisfacție e că am făcut mereu ce am vrut.“
Cel mai mult îmi place replica dată unui jurnalist care o dădea înainte cu firea ei luptătoare: „E ușor să nu cedezi“. Trebuie să fii măcar o zecime luptător ca să înțelegi la ce se referă.