Domnul Iancu, patronul echipei unde joaca Ionel Ganea, a tinut sa-si apere angajatul. Dar nu a incercat sa faca lucrul asta pornind de la evidenta faptelor – surprinse, la o ora de prime-time, de citeva camere de luat vederi – ci s-a straduit, din rasputeri, sa acuze riul, ramul, neamul si, in general, orice vertebrata din mediul inconjurator.
Nu are rost sa insist asupra logicii „de fier” a acestui om: daca discursul sau s-ar aplica in viata de zi cu zi, ar insemna, de exemplu, ca orice spargator de locuinte ar fi absolvit de vina; asta pentru ca acesta ar fi fost, evident, provocat de nesimtirea proprietarului de a-si pune la ferestre termopanele care i-au luat ochii atacatorului.
Marian Iancu pozeaza in emblema Timisoarei. El se vrea perceput drept simbolul luptei cu „miticii” din Capitala. Marian Iancu nu este insa decit un tip foarte geluit, ajuns din Bucuresti in Banat, care a lasat in urma sa unele semne de intrebare. Cu alte cuvinte, tot un „mitic”. Ce mi se pare de-a dreptul ciudat, ca sa nu zic revoltator, e solidaritatea multor timisoreni cu acest om si cu actiunile sale. Cind un intreg stadion, dat ca „exemplu de civilizatie” cu atitea si atitea ocazii, aplauda gestul mirlanesc al fotbalistului Ionel Ganea, inseamna ca acesta gindeste ca patronul echipei.
Ca si alti sefi de „ceva”-uri din Romania, care apar prin diverse media, domnul Iancu vrea sa-si construiasca o imagine fara legatura cu apucaturile sale. Incearca sa vorbeasca romaneste cit mai corect cu putinta, desi grosimea vocabularului de baza il tradeaza in multe situatii. Se straduieste sa adopte un discurs calm, conciliant, chiar daca ii scapa, aproape cu fiecare ocazie in care i se da microfonul, amenintari la adresa presei sau jigniri indreptate inspre adversari. Ziarele i-au zis, acum citiva ani, cind acest om a descalecat in Banat, „Iancu de Timisoara”. Iata un oximoron perfect! Nici sa ai cea mai bogata imaginatie din lume si nu cred ca ti-l poti infatisa mental pe Marian Iancu in postura de nobil suit pe un cal sur.