Atit de dificila, incit nici nu mai merita incercata. Mai bine stam la gard, rasucim o tigara si-l probozim pe vecinul care se chinuie sa faca ceva. Alta treaba n-are?
In ce ma priveste, cu cit am mai multe de facut, cu atit ma simt mai bine. Mai motivat si mai implinit. Ar fi culmea ca, la atitia ani de la Revolutie, de la socialismul de stat care bloca ori sufoca orice initiativa, sa am vreo nostalgie a indiferentei, apatiei, lenei de gindire impuse nefericitilor nostri conationali. N-as vrea sa trivializez tema meditatiei si cogitatiei spirituale, dar nu ma pot vedea in postura unui calugar budist, cu atit mai senin cu cit se detaseaza de cele pamintesti. Daca as fi avut o asemenea vocatie, as fi urmat-o fara ezitare. Dar, de vreme ce am exact vocatia contrara, de ce sa-mi fie rusine de ea?
Nu sint, de altfel, nici primul, nici ultimul intelectual roman pindit de pericolul mortal al risipirii. De la Gheorghe Grigurcu si Nicolae Manolescu la Dan C. Mihailescu, Mircea Cartarescu, Dan Sociu ori Lucian Dan Teodorovici, exista destui oameni, meritind toata stima, care se impart intre diferite institutii, reviste, edituri, televiziuni, ziare, pentru a lasa ceva in urma lor. Nu ma conving defel loser-ii de la crismele uniunilor de creatie sau de pe blogurile slobode, care par sa nu aiba alt scop in viata in afara celui al atacurilor la persoana, resentimentare. Si ma gindesc, cu un fior de groaza, la cite a putut sa faca un G. Calinescu pina la virsta de 43 (patruzeci si trei) de ani, cind a publicat Istoria literaturii romane de la origini pina in prezent. Cred ca e preferabil sa ai un model inalt, intangibil, dar care sa te traga in sus, decit „competitori” execrabili care iti dau sentimentul superioritatii.
Ma voi risipi asadar in continuare, cit mai mult si cit mai spornic. Astept manuscrisele exceptionale ale nerisipitorilor, capodoperele de orice gen (poezie, proza, teatru) si monumentalele sinteze care vor fi fiind scrise in timpul fizic al consumarii noastre critice si publicistice. Astept noua viziune critica a celor scirbiti de impresionismul foiletonistilor, ma gindesc, deja, cu delicii la noile grile conceptuale propuse si impuse de comentatorii, deocamdata, transparenti.
Si mai astept un lucru, unul singur. Sa-mi arate cineva cu sublinieri pe text ca, in urma acestei combustii publicistice si editoriale, scrisul meu a decazut. Ca scriu, in momentul de fata, mai prost, mai fad, mai neinspirat si mai agramat decit in urma cu un an, doi, cinci, un deceniu…
Pina atunci, ii multumesc sincer acelei gratioase colege „de generatie si idealuri” care, punindu-mi un zid de ranchiuna si nesimtire in fata, m-a facut sa ma ridic in virful picioarelor, pentru a vedea ca lumea e, totusi, ceva mai larga. Binele este uneori indirect si amestecat, venind tocmai dintr-o lovitura pe la spate. N-o voi uita niciodata.