Este posibil ca o proasta influenta sa fi avut si faptul ca vazusem cu o seara inainte The Premonition, un thriller metafizic deprimant in care Sandra Bullock face unul dintre cele mai proaste roluri ale sale de pina acum. Niciodata nu s-a vazut mai evidenta urma lectiilor de interpretare lasata pe tenul ei. Totul era in exterior – grimase, priviri, guri cascate, mirari, dureri –, te imbolnaveai, mai ales ca, dupa epuizarea unui oarecare element de interes (un balans bizar intre vis si realitate, de nu stii care-i una, care-i alta), filmul esua lamentabil, cui ii mai pasa, intr-o melodrama cu copil in burta si triluri despre speranta care rasare peste ruinuri, murind – fireste – ultima (dupa ce tu mureai de plictiseala).
Deci am intrat la The Grudge 2: Capcana cu acest handicap in cap, motiv pentru care nu am putut savura aparitiile fantomei despletite si miinile ei albastre care apucau personaje de git sau de brat. Jocul actorilor mi s-a parut agasant de la bun inceput. Si mai aveam, normal, imprimat in cortex acel film de referinta al horror-ului japonez, Honogurai mizu no soko kara (sau Dark Water de Hideo Nakata), in care toata groaza venea pe liniste, ca un perete care se imbiba progresiv cu apa murdara ca sa te izbeasca pe urma valul de apa cind deschizi usa. Filmul lui Takashi Shimizu are citeva lucruri dragute, tipic japoneze, pacat ca interesul (sau stiinta) regizorului a mers mai mult pe situatii decit pe interpretare.
Bobby, intepenit in clisee
Cu mult, mult mai intepenit in clisee si mai nesincer mi se pare Bobby, realizat de Emilio Estevez, care a ajuns in sfirsit si pe ecranele noastre. Emilio Estevez este o persoana cunoscuta la Hollywood, de aceea a convins multi actori cu cota sa joace in aceasta Corabie a nebunilor care este Hotelul Ambassador din Los Angeles in ziua de 5 iunie 1968, cind a fost asasinat senatorul Robert F. Kennedy. Ii enumar pe citiva: Anthony Hopkins, Sharon Stone, Helen Hunt, Demi Moore, Harry Belafonte, William H. Macy, fireste Emilio Estevez.
Filmului i se vede jupa din primele secvente, dar nu e nimic sexy in asta. Stilul sau il copiaza la modul badaran pe cel din Crash, devenit, iata, placa turnanta in istoria scriiturii cinematografice. Numai ca nu oricine poate intrepatrunde numeroase destine (22 in filmul de fata), asa cum face Paul Haggis. Deci nu e suficient sa te numesti Emilio Estevez, sa fii copilul cel mare al lui Martin Sheen, sa faci rost de bani de la fratii Weinstein si sa ai premiera filmului in competitia Festivalului de la Venetia. Doar ca toata aceasta garnitura se intoarce impotriva filmului. Faptul ca vezi vedetele pilcuri, pilcuri jucind caznit dupa indicatiile stingace ale regizorului, preluate dupa ureche din succesele momentului nu face decit sa iti accentueze alergia.
Hairspray – Intrigi de culise (regia Adam Shankman) e dragut datorita subiectului creat de John Waters in filmul cu acelasi titlu din 1988, datorita muzicii compuse de Marc Shaiman pentru musicalul realizat dupa filmul lui Waters in 2002 si datorita actorilor, mai ales John Travolta, Christopher Walken si Michelle Pfeiffer, care sint de luat acasa. Altfel, m-a deranjat ca si morala e la fel de gr(o)asa ca anumite personaje, pe cit e de neagra la suflet eroina interpretata de Michelle Pfeiffer. Dar desi impleteste – un ochi pe fata, unul pe dos – problema negrilor si pe cea a supraponderalilor, atit de sablonard incit lucrul de mina pare facut la masina, Hairspray-ul 2007 are multe lucruri care sa-l faca simpatic. Iar John Travolta si Christopher Walken alcatuiesc cuplul anului. Nu credeam ca Travolta in travesti poate fi o femeie foarte draguta.