Cind, brusc, activata din Muntii Banatului, Nokia dadu glas lui Filip Florian, aflat cu familia, la indemnul meu, taman pe valea Rudariei, in rezervatia de mori.
Aflind ca sintem in depresiune la poalele Retezatului, Filip ne lasa cu limba de moarte sa nu ratam Tirsa. Sa pornim iute spre Calan, Bosorod si sa nu ne oprim, fie ce-o fi, decit pe platoul Luncanilor, caci acolo-i chiar raiul pe pamint. Din tot ce a povestit la telefon am desprins ca satul e nespus de frumos si de vechi, ca oamenii au un fel incredibil de a trai, de a face capite si tuica, de a-si ingropa mortii in gradini si de-a picta cruci. Iar pe deasupra, peisajul iti taie rasuflarea.
In zece minute, gata atitate, am tisnit din paturi si ne-am aruncat in masina. De atita precipitare, am lasat balta orice mosmondeala si am uitat la vatra cele 10 truse pentru situatii extreme. Peste trei ore am vazut cu groaza ca in rucsacul de fite, luat in locul marii ranite, nu erau decit legitimatia de Blind Person, parfumul Pleasures Intense, un pix, biscuitii Bega si niste servetele. Am trecut val-virtej prin Bosorod si, in drum spre Luncani, la o exploatare forestiera, am aflat ca n-avem nici o sansa pe-acolo, fiindca drumul e lung si prost. Deci sa ne intoarcem si s-o luam de pe sosea la dreapta, pe scurtatura spre Tirsa.
Ne-am intors, am luat-o pe sosea la dreapta si am vazut doua drumuri. Pe care sa-l alegem? Din nu stiu ce imbold, am cotit-o spre dreapta. Si-am mers tot mai pieptis, tot mai greu, cam o ora, culme dupa culme, prin paduri ca-n romantismul german, fara sa vedem picior de om, roata de masina sau de caruta. Doar intr-un tirziu, urme de copite si cite o balega pe drumul desfundat. Am prins curaj si am luat-o pe jos. Mai saltaret, mai tirsiit, am urcat vreo doua ore, pina ne-am prabusit de oboseala. De pe un mic platou, cu piscurile sub noi si norii negri deasupra, am zis sa-l intrebam pe Filip unde-i Tirsa. Dar Nokia era muta. Abia cind am vazut ca nu-i semnal si ca sintem Dumnezeu stie unde, in creierii muntilor, singure cuc, pe-un drum despre care nici macar nu stiam daca-i cel bun, ne-au cuprins indoiala si un fior de neliniste. Cu inima cit un puric, proptite-n toiag ca doua babute, am mai urcat o culme si iar am ajuns pe-un platou. Nimic. Nici un sat. Ne-am privit lung in ochi si, fara sa spunem nimic, am facut un demi-fond inapoi la masina si ne-am intors glont la Hateg.
Seara, in camera noastra ca un foisor de sticla, am aflat la telefon ca de fapt am fost la doi pasi de tinta. Ca dupa inca o culme, la nici zece minute de mers pe jos, ar fi rasarit Tirsa. Dar ar fi fost periculos din cauza furtunii. Pina noaptea tirziu ne-am oblojit picioarele si ne-am pus comprese, zicind ca atit ne-a fost dat: sa incercam.
Abia a doua zi, dupa ce am recapitulat pas cu pas ce-am ratat sau, dimpotriva, ce-am cistigat, ne-am dat seama ca toata aventura noastra spre Tirsa a avut un rost minunat. Banuiti ce ne-a dezvaluit ea, fara dulcegareli si patetisme, direct si limpede, comprimat in doar sase ore?