Fatih Akin explorează în filmele sale identitatea și confruntarea dintre culturi (e născut la Hamburg din părinți turci), teme pe care le contextualizează în funcție de aerul vremii.
Eroii lungmetrajului său de debut Kurz und schmerzlos (1988, lansat la Festivalul de la Locarno) sunt trei prieteni dintr-o suburbie hamburgheză – un turc, un grec și un sârb, care încearcă să supraviețuiască fie comițând mici infracțiuni, fie străduindu-se să se țină departe de ele.
Cel mai cunoscut și mai valoros film al său de până acum, Gegen die Wand (Ursul de Aur la Berlin în 2004), e un love-story pasional și tragic dintre doi etnici turci din Germania urmăriți pe parcursul mai multor ani, în vreme ce Auf den anderen Seite/ De partea cealaltă (premiat pentru scenariu la Cannes în 2007) spune o poveste complicată cu imigranți turci și etnici germani, desfășurată între Germania și Turcia. Akin a încercat și genul comic în Soul Kitchen/ Taverna Soul Kitchen (2009), al cărei erou e un neamț de origine elenă care conduce o tavernă în Hamburg.
În 2014, cineastul a revenit pe ecranele din România cu nefericitul The Cut/ Tăietura, o coproducție internațională despre genocidul armenilor. La ora actuală, e unul dintre cineaștii europeni respectați și a intrat într-un eșalon de elită, fiind selecționat cu aproape toate filmele în festivaluri importante, deși de la Gegen die Wand încoace cinemaul lui a devenit tot mai mainstream și uneori de o maximă banalitate, bifând ambițios, dar fără prestanță, teme mari.
Aus dem Nichts/ În întuneric i-a adus anul trecut lui Fatih Akin o nouă selecție în Competiția de la Cannes, iar actriței Diane Kruger primul rol de limbă germană (!) și primul Premiu de interpretare la Cannes. La începutul acestui an, Globul de Aur pentru film străin a crescut șansele filmului de a fi vândut în cât mai multe teritorii. După ce până acum a avut roluri de coloratură în producții de limbă engleză (în Inglorious Basterds, al lui Tarantino, de pildă), Diane Kruger duce întreg filmul lui Akin pe picioarele ei skinny și investirea ei mai ajută acolo unde filmul nu convinge.
Din fericire, povestea e una de maximă actualitate, integrând clash-ul dintre culturi și identitatea etnică în plasa unui thriller cu teroriști naționaliști. Katja (Diane Kruger) e o hamburgheză măritată cu un kurd (Numan Acar) pe care l-a cunoscut în studenție, când cumpăra hașiș de la el. Debutul filmului ne arată căsătoria celor doi, care are loc în închisoare și care face parte, vom înțelege pe parcurs, din amintirile video ale tinerei femei pe care destinul o pune în fața unei tragedii de proporții. Câțiva ani mai târziu, tatăl și fiul de 5 ani sunt asasinați de explozia unei bombe plasate în firma soțului devenit om cinstit. Akin urmărește cu un bun simț dramatic împrejurările care premerg și survin tragediei, punând accent pe psihologia eroinei și pe încercările ei de a face față realității crunte. De pildă, nu ignoră faptul că la un moment dat, înainte de a afla că există niște suspecți, Katja își taie venele în cadă. Ca într-un film american, își amintise de o necunoscută văzută cu puțin timp înaintea exploziei și ca într-un film american aceasta se dovedește a fi printre făptași. Pe urmă thrillerul se transformă într-o dramă judiciară la care eroina ia parte ca martor, urmărind îngrozită cum justiția alege să ignore adevărul (surpriza e și a noastră, argumentele apărării par subțiri, mai ales într-o epocă în care terorismul e pedepsit aspru). Pe urmă filmul iar se răsucește și redevine thriller când, odată procesul încheiat, Katja pleacă în Grecia pentru a regla conturile, în mod cu totul neașteptat pentru un thriller unde eroul/ eroina are măcar spirit de autoconservare.
Cu fizicul ei fragil și tăios, susținut de lipsa machiajului și de tatuaje care amintesc de vremuri mai libere, Diane Kruger oferă Katjei la fel de multă tenacitate fie că Akin o vrea pe steag, fie sub steag. E o actriță bună fără a fi carismatică, dar scenariul lui Akin nu-i susține prea mult eforturile. Povestea începe să se destrame odată ce începe procesul celor doi suspecți. Cam pe atunci Akin pierde simțul ritmului și începe să se piardă în detalii irelevante, amestecul genurilor fiind și el derutant.
Mai ales datorită finalului său neașteptat, filmul mi se pare util într-o Germanie (și o lume) unde notele naționaliste sunt tot mai îngrijorătoare. M-am gândit și mai mult la latura lui educativă, să zic așa, după ce comisia de rating de la Centrul Național al Cinematografiei l-a interzis spectatorilor sub 18 ani (la fel ca rușii), în vreme ce în Germania și Franța el poate fi văzut de spectatori de minim 12 ani.
Comisia din România s-a împiedicat (conform legislației) de scena suicidului și de o scenă în care eroina consumă droguri imediat după tragedie.
În alte țări s-a considerat că suicidul și drogurile sunt justificate dramaturgic și că au implicații minore în această dramă despre lucruri din realitatea imediată, care ar trebui să ne facă mai atenți la cei de lângă noi. La noi s-a considerat simplu, la fel ca în comunism, când opera cenzura, că eroina nu le oferă un model tinerilor spectatori.