Asa i-a spus Adinei Pintilie unul dintre pensionarii de la „azilul de nebuni“ de linga Tirgu-Mures, unde tinara regizoare (a terminat in acest an UNATC-ul) s-a dus sa filmeze pentru documentarul pe care vroia sa-l realizeze la Atelierul Aristoteles de la Sibiu. (Aristoteles a avut anul trecut prima editie si a pus la dispozitie mai multor echipe tot ce era necesar pentru a face un documentar. Filmul Adinei Pintilie, Nu te supara, dar…, care a iesit la sfirsit pe primul loc, a participat la Festivalul de la Locarno, in a doua sectiune ca importanta, dar la fel de elitista, „Filmmakers of the Present“).
Atrasa de zona asta de umbra a celor despartiti de societate, mai ales din pricina normelor sociale, Adina Pintilie a avut norocul unui director de azil care sa o inteleaga si sustina.
O spun cu mina pe inima: se fac tone de filme despre „nebuni“ in lumea intreaga si am avut reticente la inceput, pentru ca nu mai vroiam sa vad repetata a mia oara aria separarii si a lipsei de intelegere, grefata pe o constructie neorealista, mizerabilista. Dar filmul m-a luat prin surprindere, pentru ca pleaca de la schizofrenici etc. pentru a vorbi de fapt despre noi toti, despre conditia umana care face ca, de cind e lumea si pamintul, sa caram cu totii pietre dintr-o parte intr-alta. Si pentru ca e pina la urma prietenos cu subiectii, optimist in concluzii si de o muzicalitate cum rar am vazut in filmele documentare.
Cred ca atunci cind un cineast, fie ca face fictiune, fie documentar, e pregatit sa primeasca inspiratie, ea vine ca si cum s-ar crapa cerurile. Si cineastul e ajuns de subiect din urma, pentru ca numai acel subiect trebuie sa-l faca, pe acela pe care trebuie sa-l aprofundeze pentru sine, ca sa creasca. Adinei Pintilie, care s-a dus la azil nestiind ce oameni o sa gaseasca, i s-au dat nu niste personaje, ci niste persoane. Ignat care muta pietre cit e ziua de lunga, Ocsi care cind nu matura scara combate impreuna cu Alexander pe tema lui Dumnezeu (Alexander e pe firul scurt cu Dumnezeu si comanda ploaie), Laszlo care face meloterapie, Abel (chiar asa!) care nu face decit sa-i ajute pe ceilalti sa se imbrace, sa se spele, sa traiasca de la o zi la alta.
Regizoarea a descoperit ca golul poate fi uneori expresia plinului
Am auzit ca filmul a avut la TIFF reactii de ambele genuri, si pe plus plus, si pe minus minus. Eu n-am avut deloc impresia ca ar fi fost lipsit de respect fata de personaje (daca pot sa le spun asa) si chiar secventele de nuditate, cele de la spalator, mi s-au parut oportune in context, nu puse cu mina pentru a soca pudoarea omului „normal“.
Ce mi-a placut la film, poate cel mai mult, nu stiu, e muzicalitatea care se naste pe dedesubtul lui, din reluarea unor motive, cum sint replica spusa de Ocsi cu accentul lui metalic, discontinuu de ungur, „Nu te supara, dar eu nu te inteleg…“, secventele in care Ignat muta pietre sau cele cu Lazslo la meloterapie, secvente un pic psihedelice care dau cheia filmului.
Probabil ca viata vazuta de sus, asa cum nu reusim noi sa facem decit in momentele de gratie sau de mare suferinta, nu e numai mutat pietre dintr-o parte intr-alta, nu e numai mitul lui Sisif, ci un soi de melodie repetitiva si incantatorie. Si ce o face tragica ii da in oglinda maretie. Si atunci poate chiar sintem in stare sa aducem ploaia sau sa scoatem soarele dintre nori. Partea interesanta e ca nu stim niciodata sigur. Plecind de la tema unei comunitati/umanitati uitate de Dumnezeu, tinara regizoare a descoperit filmind, inaintind, ca golul poate fi uneori expresia plinului.
» „Filmul exploreaza o comunitate de «exclusi», «zero» din punct de vedere al utilitatii sociale, dar de o mare frumusete interioara, oameni care poseda valori umane profunde si nealterate.“ (Adina Pintilie)