Pacat ca apare prea putin in Douasprezece scaune, romanul lui I. Ilf si E. Petrov. Ostap apare, in schimb, mai tot timpul, iar expresia pe care-o rosteste atunci cind se pregateste sa faca o noua golanie sau soarta i se arata nesperat de prietenoasa face cit toate cele treizeci de cuvinte ale Ellocikai: „Inalta clasa!“.
Un alt personaj care mai mult exclama decit vorbeste normal e Iznurenkov, un tip care traieste din vinzarea de poante la redactiile de ziar din Moscova. Avessalom Iznurenkov (numai chinuindu-ma sa pronunt „ruseste“ numele asta, si am impresia ca am citit o faza geniala) incearca sa farmece cu urmatoarele declaratii o duduie pe care a invitat-o la el acasa: „Ah! Vai!… Ce miini!… Ce nas!… Ah!“, „Ah!“-ul fiind repetat din doua in doua minute, sau chiar mai des, dinamitind orice forma de comunicare pasnica.
E ingrozitor cum se apuca unele cuvinte sa se tina scai de noi, iar noua nici nu ne trece prin minte ca sintem urmariti. De mine s-au legat, de exemplu, tembelul „si mai nu stiu ce“, gresit, obez si pisalog, care apare atunci cind povestesc ceva, sau prostanacul „Pe bune?!“ (rostit moldoveneste, adica „Pi buuni?!)“, pe care il folosesc si eu ca Ellocika in toate situatiile, chiar daca e de bine sau de rau, sau inca „ce bou!“, utilizat in repetate rinduri la adresa indivizilor care ma calca pe nervi.
Cred ca, din cind in cind, ne sintem datori cu asemenea inventarieri de cuvinte siciitoare, care se iau desigur prin transmitere, de la om la om, cum se zice. Asa ne mai dam si noi seama cit de nesarati si lipsiti de originalitate putem fi, nedespartindu-ne de Ellocika decit citeva sute de cuvinte.