Am citit cu creionul în mână volumul al doilea al corespondenței lui Dinu Lipatti, apărut sub îngrijirea Monicăi Isăcescu și a lui Ștefan Costache, și primul lucru care m-a alarmat a fost să văd că seria scrisorilor schimbate de Dinu Lipatti și Clara Haskil începe în mod bizar cu o pagină de amintiri. Amintirile cui, puse pe hârtie când, publicate prima oară la ce dată, în ce volum, îngrijitorii ediției nu o spun. O notă de subsol trimite cititorul la compilația de documente a Adrianei Moscuna, din 1992, de unde, în mod vădit, a fost copiat textul.
Scris în 1962 de Bernard Gavoty, criticul muzical francez apreciat cu deosebire de români, la doi ani după moartea Clarei Haskil, textul este parte a unui volum din seria „Marii interpreți“ publicată de editura Kister de la Geneva. Problema pusă de acest text, una de credibilitate, s-ar putea rezuma la întrebarea: când s-au cunoscut Dinu Lipatti și Clara Haskil?
Toate mărturiile de până acum concordă mai mult s-au mai puțin. Madeleine Lipatti, într-un interviu acordat la Radio Köln (5 decembrie 1965), a cărui traducere românească a fost inclusă în volumul Adrianei Moscuna, răspunde la întrebare relativ clar: „La Paris, în 1934, dacă nu mă înșel, la sfârșitul unui concert dat de Clara Haskil la prințesa de Polignac, Lipatti o abordă pentru a-i spune entuziasmul său. Din această întâlnire s-a născut o prietenie care va dura 16 ani, până la moartea lui Lipatti“.
De aceeași opinie este și biograful oficial al Clarei Haskil, Jerôme Spycket, în volumul său apărut în 1975 la editura Payot. Pentru Spycket, întâlnirea a avut loc pe fundalul apropierii între Nadia Boulanger – care tocmai îi preluase pe elevii lui Dukas de la clasa de compoziție de la Paris – și prințesa de Polignac, Winnareta Singer. Prințesa era începând din 1927 protectoarea și binefăcătoarea Clarei Haskil, căreia îi alocase mică sumă lunară pentru a putea trăi și pe care o găzduise chiar câțiva ani (până în 1933) în reședința ei pariziană de pe Avenue Henri-Martin. În schimb, Haskil avea obligația, între altele, să cânte oricând i se cerea în „vinerile muzicale“ organizate de prințesă în „atelierul“ ei de pictură, transformat în sală de recital, într-o casă situată în imediata vecinătate, pe Rue Cortambert.
O altă datare a întâlnirii celor două genii ale pianului o sugerează prima biografă a Clarei Haskil, Rita Wolfensberger, într-un volum memorial apărut în 1961. Autoarea, care o cunoscuse bine pe Clara Haskil, avansează anul 1936.
În acest context, dacă spusele lui Bernard Gavoty, pretins citând-o pe Clara Haskil, ar fi corecte, întâlnirea celor doi s-ar fi produs însă mult mai târziu. Gavoty, preluat fără vreun semn de întrebare de îngrijitorii corespondenței lui Lipatti, afirmă textual: „într-una din vinerile muzicale date de prințesa de Polignac… un tânăr – cât de timid și el! – mi se adresă spunându-mi: «V-am auzit la București» [subl. mea V.E.]. Era Dinu Lipatti“.
Or, în decada anilor 1930 Clara Haskil – este bine știut – nu a dat decât două concerte și un recital la București, cel dintâi – înregistrat atât de Irina Procopiu în jurnalul ei, cât și de Cella Delavrancea – la 28 octombrie 1937, cel de-al doilea la 3 noiembrie 1938, pe când se afla în țară pentru a-și salva naționalitatea română amenințată de primele persecuții antisemite sub guvernul Goga-Cuza. La Ateneu, în 1937, a fost de față și Dinu Lipatti, care concertase și el cu George Georgescu la 14 octombrie. Dacă lucrurile stau așa, atunci întâlnirea de la Paris a celor doi putea avea loc cel mai devreme abia cândva în iarna anului 1937-1938.
Nimic nu este exclus în această „anchetă“ în care ar fi de semnalat totuși două lucruri. Cel dintâi: Dinu Lipatti apare pentru prima dată în casa prințesei de Polignac la 19 februarie 1936, adus de profesoara sa, Nadia Boulanger. Amândoi vor cânta partea de pian a minunatelor Liebeslieder Waltzer de Brahms, împreună cu cvartetul vocal din care făcea parte și soprana Marie-Blanche de Polignac. Potrivit informațiilor documentare minuțioase culese de cea mai serioasă biografă a Winnaretei Singer, prințesa de Polignac, aceasta din urmă, deși în convalescență, s-ar fi repezit în dimineața zilei în casa Mariei-Blanche, unde aveau loc repetițiile, pentru a-l vede o clipă mai devreme pe protejatul în ascensiune al Nadiei Boulanger, Dinu Lipatti. A fost de față Clara Haskil la concertul de la 19 februarie 1936? Nici o mărturie până acum, dar este probabil.
Cea de-a doua observație: Bernard Gavoty nu este un personaj total credibil, deși admirator indiscutabil al artei Clarei Haskil. Iar una dintre cele mai pertinente dovezi – foarte la îndemâna editorilor corespondenței lui Lipatti – este o scrisoare a profesorului ei de Conservator, devenit între timp prieten, Joseph Morpain, din 22 iunie 1959. „Vă înțeleg decepția, mânia chiar, de a nu fi recunoscut în paginile [vol.] La Musique adoucit les moeurs? tot ce i-ați spus autorului…“ Autorul volumului ce tocmai apăruse la Gallimard era Bernard Gavoty, Clarendon, cum semna în „Le Figaro“. „Spusele“ Clarei Haskil erau intercalate pe trei pagini, în capitolul intitulat „Sexul slab“, cu comentarii infatuate ale criticului căruia îi plăcea atât de mult să se pună el în exergă, încât scenariza spusele interlocutorilor săi, așa cum făcuse și cu George Enescu. Gavoty o punea sub o lumină bizară, notând: „În pădurea tomnatecă a părului ei gri, ochiul i se aprinde o clipă – timp cât să mă privească bine în față – apoi se cufundă între-un soi de vis atavic. Așa făcea și Enescu, căruia nu-i plăcea deloc să cânte în public și, imediat după efort, se retrăgea în vis, ca un melc în cochilia lui. Să existe un comportament specific la exilații români?“.
Mânia Clarei Haskil față de textul lui Gavoty aruncă o îndoială asupra exactității presupuselor citate din discuția lor, între care și acel „v-am ascultat la București“. Când s-a înfiripat marea prietenie a celor doi pianiști? În 1934, în 1936 sau abia la începutul anului 1938? Singura certitudine este că în iunie 1938 idila în care Clara Haskil își pusese tot sufletul se închegase puternic. La 12 iunie 1938 cântau împreună într-un recital în casa de vacanță a prințesei de Polignac, nu departe de Paris, la Jouy. Și, cum o atestă o scrisoare de la 20 iunie același an, pianista era subjugată total de mai tânărul ei compatriot, în așa măsură încât aproape îl soma pe un alt mare mecena, clarinetistul elvețian Werner Reinhart, de la Winterthur, să parcurgă compozițiile lui Lipatti și să-l angajeze în concert.