Circulă pe Facebook o glumă grafică ce poate fi descrisă astfel: un dreptunghi negru, peste care apare textul „Aici eram în Tenerife“. Un pic mai jos: „Era noapte“. Mi-a amintit de o informație care îmi apare în cale, în mod constant, de câțiva ani: un procent imens de tablouri de valoare stau ascunse în depozite private sau în subsolurile muzeelor.
Am învățat de curând un cuvânt în engleză, „freeport“. Nu i-am găsit echivalent în limba română, pot doar explica: sunt depozite aflate în zona aeroporturilor în Europa, State și Asia, pe teritorii fără jurisdicție clară, care găzduiesc lucruri de valoare ce nu pot fi taxate, pentru că practic sunt „în tranzit“. Arată ca niște containere de șantier, doar că mult mai mari. În acele depozite, în întuneric, împachetate bine, se află printre cele mai valoroase colecții de artă din lume. Lucrări de Picasso, Warhol, Klimt, Monet, van Gogh și mii de alte tablouri vândute cu multe zerouri stau ascunse, dar în siguranță.
Pare neclar de ce plăti cineva milioane de dolari doar pentru a ține ascunsă o operă de artă. Răspunsul este unul pur economic. Arta a devenit o investiție. Miliardari din toată lumea angajează curatori de artă care să le cumpere capodopere a căror valoare va crește în timp. Spre deosebire de un yacht sau o clădire, un tablou este mai ușor de transportat și nu „cere“ nimic în schimb. Odată cumpărate, tablourile ar putea teoretic să fie expuse, dar asta ar însemna cheltuieli ale proprietarului – taxe în urma achiziției, chirie pentru spațiu, salarii pentru pază etc. Așa că oamenii de afaceri concentrați pe cifre au primit o soluție mai bună: depozite specializate, în zone de tranzit, astfel încât să nu trebuiască să plătească taxele enorme asociate cu achiziția tablourilor. Vor rămâne acolo până când le cumpără un alt miliardar, cu mai mulți bani, care la rândul său ar putea decide să le păstreze pentru sine și să nu le expună publicului larg. Arta ascunsă este însă nu doar un apanaj al oamenilor de afaceri, ci și al muzeelor. Se estimează că marile muzee arată publicului mai puțin de 10% din lucrările pe care le au. Restul sunt depozitate în încăperi speciale, cu temperatură și luminozitate atent controlate.
Un articol din „The New York Times“ din 2015 estima că Luvrul expune doar 8% din colecția sa de artă, Tate în jur de 20%, Guggenheim 3%. Motivul principal este lipsa de spațiu, dar nu e singurul. Unele nu mai corespund viziunii muzeului; altele necesită condiții aproape imposibile de expunere; numeroase opere de artă sunt achiziționate „angro“, odată cu achiziția de proprietăți și rămân nesortate. Instituțiile au început totuși să caute soluții pentru a-și valorifica o proporție mai mare din arta pe care o are în proprietate – de la digitalizarea colecțiilor la tururi ghidate speciale printre colecțiile nevăzute ale muzeelor.
Întrebarea este dacă a avea și a ține ascunse opere de artă este ceva ce poate fi considerat imoral. Există un „drept“ al publicului de a vedea artă? Are vreo importanță ce și-a dorit sau ce și-ar dori artistul, odată ce și-a vândut lucrarea? Mie mi se pare că soluția este la îndemâna tuturor: trebuie să devenim miliardari cât mai repede posibil.