Nu cine striga acum in gura mare ne impresioneaza, nu cei care cer, mereu, cite ceva, care marsaluiesc, polemizeaza, protesteaza, vitupereaza… Sint prea multi ca sa ne mai surprinda. Ne socheaza, in schimb, cei care tac, cei care nu cer, cei care nu vitupereaza. Sint atit de putini, incit au ajuns sa para niste excentrici.
Iar ceilalti, grosul nonconformismului conformist, tind sa modifice conturul ideii (valorii) morale. Sistemul de referinta etica s-a reconfigurat in jurul unui centru politic sau civic si pe vectorul unei participari neobosite la toate marsurile zilei. Il inteleg, acum, pe Milan Kundera, cu ironiile lui ucigatoare la adresa santajistilor in sfera morala. – Cum, e posibil sa nu va intereseze soarta copiilor de pescari din Vietnam? il intreaba si ne intreaba, pe un ton amenintator, compatimitorul de serviciu. Vad ca nu va intereseaza prea mult. Ce fel de om sinteti?
Esti un om bun sau rau in functie de „implicarea“ ta in cauza copiilor de pescari din Vietnam. Figurezi printre oamenii cinstiti daca „reactionezi“, iti lasi balta familia, profesia si prietenii si te dedici rezolvarii acestor probleme care nu mai suporta aminare. Iar daca eziti, zici ca n-ai timp, ca ai altele pe cap sau ca, horribile dictu!, „domnule, nu-mi pasa daca tu zici ca trebuie sa-mi pese“, atunci esti inscris in rindul canaliilor. In Romania de astazi, ca in Franta stingista din anii ’70, eticul se vertebreaza socio-politic, iar esenta lui e oenghista.
Eu ma incapatinez sa cred ca moralitatea este, totusi, un subiect mai larg si mai adinc decit aceasta agenda a falselor solidaritati. E un subiect, in primul rind, plural. Fiindca exista o moralitate de tip politic si una de ordin religios; una publica si alta domestica; moralitatea fiului, a fratelui, a sotului, a prietenului, a tatalui care esti.
Nu cred intr-un aparator al focilor din Groenlanda care n-a mai vorbit cu maica-sa, saraca, de luni intregi, sau care i-a dat sotiei mult rabdatoare papucii, pentru a se combina cu o tovarasa de idealuri ecologiste. Nu cred ca face prea multe parale imaginea publica impecabila a unui ins care, in particular, isi trozneste copiii; sau a activistului ajuns care nu-si mai recunoaste vechii prieteni cind ii intilneste, intimplator, pe strada. Pina la focile din Groenlanda si bietii copii de pescari din Vietnam apar, in fata noastra, nenumarate ipostaze ale mizeriei si suferintei romanesti, care ne-ar putea retine atentia – si compasiunea. Iar daca acestea n-ar fi doar declarative, teoretice, abstracte, ar fi ideal.
Maica Tereza, supremul meu exemplu in materie de etica aplicata, mergea in cocioabele de leprosi si ii mingiia cu minuta ei zbircita, de Sfinta Vineri reala si contemporana. Milosii ori protestatarii nostri de serviciu mai bifeaza un program european, mai iau un salar, mai inhata o bursa pentru lacrimile lor… Multi cad la proba practica, pe care nu altcineva, ci ei insisi ar putea-o fixa, in orice moment al existentei lor.