Aria de acoperire e modesta, se poate deduce fixind pe harta domiciliul celor care dau dedicatii.
N-as face apropieri stilistice, dar existenta acestui radio trimite la celebre statii asemanatoare din Statele Unite, in anii ’40, care difuzau blues, apoi rock, unitati independente prin intermediul carora lumea rurala afla noutatile si, mai ales, avea acces la muzica momentului.
Maneaua nu este genul de muzica la care trebuie strimbat din nas, cu aer elitist si plictisit. A venit pe aceste meleaguri de unde-o fi venit, dar, daca (s-)a prins, inseamna ca raspunde(a) unei nevoi a sufletului oamenilor de pe-aici, indiferent de ce natie sint ei. Mateiu I. Caragiale o pomeneste intr-un rondel, Trintorul, acum o suta de ani. Nikos Kazantzakis o asaza intre cele alinatoare sufletului pasei din romanul Hristos rastignit a doua oara. Nu mai pomenesc de Anton Pann, transcriptor de manele. A blama sunetul molatic & lasciv e o dovada de incultura, spunea Irina Nicolau acum citiva ani, cind cu taraboiul anti- sau pro-manele. Eu insumi am lansat formula „maneaua – bluesul saracului”, comitind o frumoasa tautologie de dragul unei expresivitati tipic… maneliste!
Ati observat cum se danseaza maneaua? Se face in grup, dar fiecare dansator participa individual. Se unduieste, se invirteste, bate din palme, joaca buricul, leagana soldurile, geme, gungureste, fluiera sau zbiara – singur! Este o autarhie de cea mai autentica speta (va rog sa revedeti definitia cuvintului, daca ma suspectati de exagerare). Opus manelei, jocul romanesc (limitez aria doar la noi) presupune colaborare, coordonare, chiar subordonare in horele conduse de un vataf. In jocul romanesc nu poti sa faci cum vrei si ce vrei, daca vrei sa te mentii „in rindul lumii”, (ne)metaforic vorbind. Jocul de perechi, jocul de doi, este chiar un fel de intruchipare a fiintarii „intru” de care vorbea filosoful. Are ceva din nobletea, eleganta, aura si respectul celor regale. Aici perechea este valoarea, ea se releva ca rezultanta a demersului comun, a unei impreunari ce transgreseaza imediatetea senzualitatii, explodind in erotism fara sexualitate fatisa. Spusele mele destepte se aplica foarte bine si tangoului argentinian. Un cuplu dansind tango este la fel de excitant ca si unul care face sex de-a dreptul!
Maneaua exprima individualism si este voyeurism. Fiecare dansator de manea poate fi obiectul de placere al privirii celuilalt. Cu deosebire femeia se afla in aceasta postura, de unde banuiala ca maneaua extinde, in fond, o atitudine macho. Maneaua are lubricitatea – de multe ori mimata – a curvei platite, cumparate sau doar folosite ca sclava. Hetaira, de lunga traditie orientala, poate fi experta in arta sexului, dar va fi totdeauna nedreptatita, discriminata, nefericita. Sentimentul nefericirii e substanta suficient de nutritiva sa nasca o arta consistenta. Am vorbit cindva despre blues. Nici muzica populara din sud-estul european nu-i departe, prin aclamatele doine. Inrudirea acestora cu maneaua e o tema pentru muzicologi. Poate ca orientalii stiu mai multe despre natura umana, de vreme ce muzica lenta predomina in spatiul asiatic. Succesul recent al manelei in mentalul public romanesc este dovada structurii reale a celor care prin asta se definesc. Mimeaza europeneste, dar sint orientali.
Bun, si care-i legatura cu rockul? Luati o vutca, revin…