In plus, la Timisoara dadeau in clocot evenimentele: gala cu 4,3,2, plus Sesiunea Deschisa „Discovery Campus”, plus mega-Plai-ul, cu Paco de Lucia si Jean-Luc Ponty, plus festivalul de orga, plus Mountain Rock Festival in Poiana Lupului, la Garina, basca – tineti-va bine – un turneu international de golf la cramele Recas.
Cu greu am rezistat acestor ispite banatene si, la mijloc de septembre, precum Ulise cu ceara-n urechi, m-am legat de o promisiune mai veche ca de-un catarg, mi-am incarcat rucsacul cu borcane de miere si c-un calup de telemea, m-am aruncat in avion si am zbughit-o in Germania, la prietenii mei Adriana si Richard.
La Heidelberg, de jur imprejurul cuibului nostru de turta dulce cotropit de flori, de iedera si de vita, erau numai minunatii: castele, poduri vechi peste Neckar, stradute ca-n Hansel si Gretel, Drumul Filosofilor, Turnul Poetului. Dar – lucru curios – poate si pentru ca le vazusem de atitea ori, de asta data nu m-au fermecat in primul rind locurile, ci citeva mici intimplari si niste oameni cu povestile lor. Ar merita, de pilda, sa va ametesc cu trairile care m-au incercat pina cind n-am mai avut voce, la trei meciuri de rugby, doua vazute in carne si oase la un club si unul pe o plasma in O’reilly’s irish pub, pentru ca e o chestie sa dai de echipele Romaniei pe teren nemtesc (cea din 1939 pe un afis urias, la clubul Leii din Heidelberg si cea din 2007 luind o batuta indesata de la scotieni).
Dar nu va obosesc si trec sarind ca un cosas la o imagine fulgeratoare, care cu greu s-ar putea lega de gramezile de barbati inclestati pe linga buturi. Baletul gratios al unui chelner a fost ochit de cealalta Adriana, in timp ce zaceam imbatate de soarele tomnatic pe o terasa si sorbeam cafele tacticos. Tinarul a iesit dintr-un pub cu o tava pe care ducea grijuliu un pahar mare de bere, cu gura in jos. In el se zbatea de ceasul mortii o albina. Flacaul a facut un slalom printre zecile de turisti si, cind a ajuns mai la fereala, a ridicat paharul incet si a urmarit atent, citeva secunde, cum zboara Craiasa.
Secventa asta imi pare ca rimeaza cumva cu bucuria ba sprintara, ba molcoma, din seara cind prietenii mei au dat o petrecere impreuna cu tinerii lor vecini (Melanie, Raghu, Eva, Marcus si copiii lor Luc, Anna Lisa, Jonas si Juri, zis Putin). La inceput, gradina s-a prefacut intr-un rai vesel cind mesele s-au umplut de mincaruri si bauturi si cind, in chiuiturile celor mici, catarati in casa din copac, Richard si Raghu au inceput sa bata la bongosuri ca-n Ghana. Iar cind s-a lasat intunericul peste brazi si flori, peste zecile de luminari care pilpiiau pretutindeni in niste corole albe de hirtie, peste mutenia noastra, Marcus a luat saxofonul si a inceput sa cinte ceva unduios ca o apa. Oh, Doamne, mi-am spun, cit de putin ne trebuie, cit de putin.
Si cit de mult, ca sa simtim ce-nseamna un drum regasit, dupa o ratacire bezmetica in padurea neagra de linga Schauinsland, unde ne-am aventurat pentru o zi. Dar ca sa pot descrie intimplarea asta trebuia sa ma fi nascut la Oberwiederstedt in 1772 si sa ma cheme Novalis.