Nu vreau sa ma lamentez, dar starea mea de spirit ajunge sa fie la jumatatea drumului dintre amuzament si disperare crunta atunci cind aud o fraza ca urmatoarea: „aceste tunuri pe care noi nu mai putem accepta un compromis”.
Fireste, si Creanga se indeletnicea cu anacolutul, dar el macar facea literatura, nu ghiveci de idei. Asa ca, in calitatea mea de om permanent uimit de posibilitatile nesfirsite de exprimare ale limbii romane, am pus la cale o mica lectie. Cum gramatica de baza se invata la gimnaziu, nu trebuie sa fi facut nici macar liceul ca sa stii unele lucruri: scuza se afla in alta parte, poate in explicatia neclara pe care au primit-o elevii de la profesorii lor (desi ma indoiesc). „Care” e un pronume relativ (care face legatura intre doua propozitii), folosit ca subiect al subordonatei. De ex., „Fata care a inghitit perla era albastra”. Asta vrea sa spuna ca „fata era albastra” si ca tot ea a inghitit perla.
Daca spunem: „Fata care am vazut-o a inghitit perla”, e gresit, pentru ca in aceeasi propozitie sint doua subiecte diferite, iar predicatul se refera numai la unul din ele. Simt ca ma ia cu ameteala. Corect e „Fata PE care am vazut-o…”, pentru ca eu am vazut-o PE ea. In fine, cred ca am cam ratat demonstratia si nici nu am reusit sa conving ce diferenta uriasa e intre un care si un pe care, cum, adica, un cuvintel poate schimba totul, ca o cravata roz cu martieni purtata la un costum sobru cu briu negru. Rindurile de mai sus nu sint, desigur, pentru cititorii Enticlopediei, ci trebuie rupte din „Supliment” si trimise de anonimi prin fax la ministere, birouri de mondenitati si alte comitete si comitii. Desi poate ca trebuia sa fac o schema mai simpla. Asa, n-or sa aiba rabdare sa treaca de primele rinduri.