Cu cit faceai mai multe presiuni asupra lui, cu atit mai mici erau sansele de a obtine ceea ce asteptai. Timiditatea sa proverbiala invelea un material uman de consistenta pietrei, solidificat pe niste principii de la care nu abdica in ruptul capului. Cinstea lui era incomoda: mai putin pentru el, care crescuse cu ea, dar intr-un grad sporit pentru cei din jur, obligati sa-i accepte si sa-si asume codul sau moral. Greu, foarte greu…
Greu sa-l convingi pe tinarul Cristea ca n-a facut bine solidarizindu-se cu un coleg de facultate, exmatriculat intr-o sedinta demascatoare din anii ’50. Imposibil sa-l convingi sa intre, ca tot omul, in Partidul Comunist Roman. Greu sa-l faci sa fie internationalist in anii ’50, nationalist in anii ’80, socialist in timpul socialismului de stat si capitalist in plin capitalism postrevolutionar!… Parca se eschiva programatic de la armonizarea profitabila cu mediul si cu epoca. Singularitatea si, finalmente, singuratatea lui s-au datorat si acestei repulsii aproape organice fata de semenii descurcareti, adaptabili, maleabili, conformisti cu mai multa sau mai putina gratie, oportunisti grosi si sofisti subtiri. „Trecem unul pe linga altul, evitindu-ne, eu si un fost coleg de facultate, de asemenea scriitor: este atit de evident ca nu vrea sa ma vada incit ii indeplinesc dorinta, facindu-ma, la rindu-mi, ca nu-l vad; si dindu-mi seama, foarte mirat de descoperire, ca exact in situatia de acum, de «oaie neagra» – m-am mai gasit o data, de mult, in 1959 (cind, aflindu-ma in anul IV, am fost dat afara din UTM si apoi exmatriculat… ).”
Dupa decenii de munca, performanta si combustie intelectuala, Valeriu Cristea ajunsese la limita subzistentei. Spre deosebire de alti „demofili” coborind din Jeep-uri care sa-i incapa, invirtindu-si pe mina ceasul de aur, el chiar era de stinga, o stinga crestina, nu ateista; si chiar era sarac. „Nu se poate ca nimeni sa nu vada – imi spun uneori, cind imi este mai greu, cu speranta ca adevarul va iesi pina la urma la iveala – ca dupa decembrie 1989 nu mi-am schimbat masina si nici macar nu mi-am cumparat, in sfirsit, si eu una, ca nu-mi construiesc o casa de vacanta la tara, ca nu mi-am inlocuit usa apartamentului cumparat in rate de la stat, in urma cu 20 si ceva de ani, cu una noua, din lemn sculptat, mai trainica si mai frumoasa, ca nu mai plec vara din Bucuresti in concediu si ca in Occident razbat rareori si cu greu, ca tot eu imi fac aprovizionarea si tot eu imi bat covoarele… Nu se poate ca nimeni sa nu observe toate acestea si ca nici macar vecinii, fie doar in sinea lor, pentru ei, sa nu traga concluzia cea dreapta.”
Nu-l interesau banii, il lasau rece valorile materiale. Tinea numai la acele obiecte cu o anumita rezonanta afectiva. Fascinat de spatiile inchise, isi facuse din camera de lucru unul familiar-odihnitor, uitindu-se cu duiosie la un tablou (nereusit) de demult si mingiind un presse papier la fel de urit, care insa lui ii spunea ceva. Ceva important.