Saptamina trecuta, fratiorul „Supliment” ii ura in pagina 16 viata lunga si lata surorii mai mari din Timisoara, cu nume asa si-asa, cam neutru, mostenit din zbor, „Orizont”.
S-ar fi cuvenit sa scriu si eu ceva in rubrica despre ce inseamna pentru un saptaminal (si-apoi un lunar) de cultura numarul 1.500, dupa 35 de ani, 4 luni si 26 de zile. Cu atit mai mult cu cit am fost acolo clipa de clipa, din mai 1972 pina acum, la aniversara. Ii fur lui Marcel Tolcea o fraza, o rasucesc putin si zic ca (si) pentru mine „Orizontul” a fost o parte din linia continua care mi se vede in palma dreapta. Sigur ca-i patetic, tandru, duios, cum duioase, tandre, patetice au fost gindirile spuse sau scrise de colegii si invitatii nostri la ceas de sarbatoare. Deschid o paranteza. Pentru cine a uitat, pe cind eram scolari, la intrebarea ce este propozitia trebuia sa raspundem o gindire spusa sau scrisa.
Desi in asemenea momente se cade sa faci mare taraboi, sa dai sfara in tara, sa astepti urari, felicitari, imbolduri, noi am stat cuminti in casuta noastra. Singurul care a aflat ce punem la cale a fost „Suplimentul”1 si bineinteles scriitorii aflati mereu aproape la propriu si la figurat (cei din Timisoara, Arad, Resita, Lugoj, Jimbolia). Asa ca am ramas noi inde noi, si in numarul festiv, si la petrecere. Numai imbratosari, zimbete, pupaturi, pace si armonie ca-n Banat, dincolo de tifne si orgolii, dincolo de mici si mari frustrari, de vechi si noi vrajmaseli intre generatii, stiluri, politici. Cel putin astfel mi s-a deslusit mie toata povestea prin dioptrii, cind la adunarea festiva am balmajit cotropita de emotie citeva cuvinte si am inceput sa scot dintr-o plasuta o bucata de zinc cu fotografia lui Joyce, un capetel de creion de facut machetele si-un obiect pentru manevrat rindurile de plumb, al carui nume nu se cuvine sa-l spun fiindca sint o doamna.
Toti s-au induiosat vazind cit de sentimentali sintem si cum stim sa raminem alaturi pe baricadele „Orizontului”, fie vremea buna, rea. Iar cind in final colegul Banciu a prezentat solemn urmatoarele cifre, toata lumea a ris: numarul 2.000 al revistei o sa apara in 24 mai 2049, data la care fostul redactor-sef, Ion Ariesanu, o sa aiba 119 ani, actualul redactor-sef, Mircea Mihaies – 95, Cornel Ungureanu – 106, Lucian Alexiu – 99, Gheo – 80, Robert – 79, juna Cristina – 71 si eu fix 100. Iar explozie de voiosie, iar pupaturi, iar concordie cosmica.
Si ce? Si nimic. O sarbatoare normala. Toate ar fi ramas molcute si dulcute ca-ntr-un Biedermeier de provincie daca peste doar trei zile Mircea Mihaies nu si-ar fi rasfoit la Bucuresti (zice ca absolut senin si detasat) dosarul de securitate. Poate ca ar fi bine sa ne povesteasca odata ce gindiri spuse sau scrise a vazut in cele peste 200 de file. Ma gindesc ca momentul cel mai potrivit ar fi aniversarea numarului 2.000. Nu va grabiti a zimbi. Daca ne apuca nebunia si ne transformam in cotidian de literatura, asta s-ar putea intimpla prin toamna lui 2009.
1 Dovada sigura ca Bega-Bahlui poate deveni oricind canal navigabil; un vis: sa iei vaporasul de la terasa Flora din Timisoara si, zvirrrr, sa nu te opresti decit la mall-ul din Tudor.