Odata aducindu-se pe sine la acest stadiu, samanul isi poate contempla scheletul, adica structura de os a fapturii sale, cea care va ramine si dupa moarte, singura, de fapt.
Descarnarea sau contemplarea propriului schelet este una din tehnicile cele mai grele, cum spuneam, de a face din moarte cel mai aplicat calauzitor in viata. Samanii se pregatesc din timp pentru asa ceva, tocmai ca sa fie desavirsiti dupa moarte, ceea ce nu este putin lucru. Descarnarea din viata este o pregatire strategica pentru ceea ce va veni si va fi. Este o asceza care implica impecabilitate samanica. Nimic nou sub soare, s-ar putea comenta. Nu in zadar unele costume samanice au desenate pe ele tocmai schelete: dar nu despre invocarea spiritelor celor morti este vorba, ci despre contemplarea propriului schelet.
Descarnarea este realizata si lingvistic: samanul trebuie sa isi numeasca (sa isi pronunte) organele scoase din trup, ca si cum astfel ar renaste (s-ar renaste pe sine) intr-un nou corp doar din os, mai exact exclusiv din os. Ca si cum trupul vietii ar fi inlocuit, inca din viata, prin abilitate samanica, exclusiv cu un trup de os (de oase).
Ritualul acesta m-a fascinat de-a binelea, atunci cind am aflat despre el, intrucit contemplarea propriului schelet, prin indeminare samanica, nu este putin lucru. Cred, chiar, ca este un exercitiu pe care, mental vorbind, l-ar putea face si nesamanii, macar ca o minima forma de initiere in viitorul cindva stiut de noi toti. Ba chiar cunosc un poet, prieten de altfel al meu, Emilian Galaicu-Paun, intr-atit de preocupat de structura osoasa a poeziei incit ar fi in stare sa aplice strategia contemplarii propriului schelet, daca ar avea stire de ea. Emilian ar fi in stare sa aplice strategia cu pricina conceptiei sale poetice ori poate chiar productiilor sale poetice.
Poate cu prilejul acestui episod din „Verba Woland”, Emilian va lua aminte si va proceda in consecinta. Dar atunci cred ca s-ar isca o neistovita polemica intre noi: caci eu am sustinut intotdeauna teoria poeziei din maruntaie! Dar polemicile nu sint niciodata de prisos, ci intotdeauna revelatorii, intr-o anumita masura.