Fiecare detaliu trebuie inmagazinat, pentru a putea fi repovestit apoi cit mai exact. Exemplul clasic de gura-casca l-am putut admira in timp ce mergeam cu tramvaiul: o femeie la vreo cincizeci de ani s-a ridicat brusc de pe scaunul ei de plastic rosu si a inceput sa se uite insistent pe geamul din stinga, ca si cum ar fi vazut pe cineva cunoscut. De fapt, femeia se uita inspre un sofer care flutura furios placuta de inmatriculare de la masina lui sub nasul unui ins descumpanit. Asta era tot. Dar placerea de a casca gura era mai presus de orice.
„Badaud” vine din provensala si insemna la inceput pur si simplu „prostanac” (asa apare si la Rabelais). Sensul de privitor (lipsit de simt critic) la spectacolul strazii apare de-abia in secolul al XVIII-lea, iar Voltaire ii explica in Dictionarul filosofic originea italiana (de la „a privi, a se opri, a pierde vremea”). Ceea ce nu inseamna ca la inceput oamenii au fost doar prostanaci si ca de-abia apoi i-a cuprins curiozitatea pentru faptul divers. Exista o legatura evidenta intre masa adunata la o decapitare publica si masa de spectatori din apartamentul otv-ului. Aceleasi expresii debile, rautacioase, care cer sa se faca dreptate.
In limbajul Internetului, „badaud” inseamna un utilizator care intra pe forumuri, citeste ce scrie pe-acolo, dar nu comenteaza nimic niciodata. Un tip care refuza dialogul, pentru ca stie intotdeauna mai bine, atunci cind priveste un spectacol cu personaje necunoscute, care e rolul fiecaruia; si stie cum se termina povestea inainte ca ea sa fi inceput.
Ce trista soarta pentru niste cuvinte: sa fie lipite pe lungul nasului unor indivizi asa de nesarati…