Am vrea sa recomandam cel mai bun local de bucatarie textualista din al saisprezecelea arondisment, sau bancile extrem de confortabile din fata parcului de copii in care si-a suflat Balzac pentru prima data nasul (avea 5 ani si invatase singur sa foloseasca batista!), sau micul cinematograf cu tapiterie de demult, in care miroase intotdeauna ca si cum cineva tocmai si-ar fi patat camasa alba de bumbac cu ceai caldut de musetel, sau calatoria absolut necesara cu singura linie aeriana de metrou din lume, care are statii in clopotnitele celor mai inalte biserici, sau supa de pui cu ghimbir, a carei reteta o mai stie numai cucoana Madelon (concierge si chiriasa intr-un apartament destul de gri dintr-un imobil vechi de pe harta).
Lista de recomandari imaginare a pornit de la o povestire foarte frumoasa de Dino Buzzati (care declara amuzat si exasperat: „unii literati gasesc in textele mele asemanari vinovate cu acehul Kafkath pina si atunci cind scriu o simpla telegrama sau imi completez declaratia de impozite”). Naratorul, mecanicul Andre Lejeune, povesteste in Turnul Eiffel cum vine la el insusi Gustave Eiffel si ii propune sa faca parte din echipa lui. Constructia incepe firesc, dar planurile lui Gustave sint mult mai ambitioase: dupa ce-au fost atinsi cei 300 de metri inaltime aprobati de municipalitate, muncitorii se muta pe schele, in niste baraci in care dorm (pentru ca urcatul si coboritul le-ar lua toata ziua) si nu se mai opresc din construit („pina la sfirsitul vremurilor, turnul Eiffel va continua sa urce inspre cer, depasind norii si furtunile”).
Ce s-a intimplat in continuare, nu va mai spun, dar va invit sa va catarati pina la kilometrul 1 al turnului, de unde privelistea e, cum altfel, foarte frumoasa.