Recitindu-l pe Sebastian, gindul m-a dus si la acei cronicari ai Festivalului „George Enescu” pentru care nimic nefiind perfect, lipsa unei piese a compozitorului din program a tins sa se transforme in catastrofa. Reflex de provincie frustrata, imi e teama, fiindca nici un festival strain, Sibelius, Dvorak, Sostakovici de exemplu, nu isi masoara reusitele in functie de interpretarea strict integrala a operelor unui compozitor. Mai grav mi se pare, mutind lucrurile pe un alt plan, atunci cind un critic muzicolog, intr-o antologie de evocari despre Enescu, ce se doreste exhaustiva, uita sa integreze marturia unei personalitati intelectuale contemporane de talia lui Sebastian.
Flaminius, alias Sebastian, a avut sansa sa poata asculta un festival ad-hoc Enescu, in cursul stagiunii 1936-’37. Cum vedea Flaminius evenimentul, figura maestrului roman si prestatia Filarmonicii bucurestene? Am ales citeva fragmente, uitate, din prima cronica la concertele dirijate sau interpretate atunci de Enescu:
„… cele zece concerte pe care ni le ofera George Enescu, ne consoleaza in avans de intreaga mediocritate obisnuita a vietii noastre muzicale… . Nu este numai o serie de concerte pe care ni le da George Enescu. Este o scoala veritabila de educatie muzicala la care ne invita, cu simplicitatea generoasa pe care i-o cunoastem. Din aceasta scoala, admirabila prin varietatea programului, prin nobletea spiritului ei, prin severitatea repertoriului, vom iesi cu totii, muzicieni sau simpli auditori, mai bine informati despre aceasta arta, iubita la noi atit de rau si pe care o cunoastem atit de putin.
Prin simpla sa prezenta George Enescu aduce si impune respectul artei, o inalta constiinta a valorilor, o mare disciplina a muncii. Acestea sint, mi se pare, cele trei lucruri care lipsesc cel mai dureros vietii noastre muzicale. Mare artist, Enescu este in aceiasi masura un mare educator.
Vocatia sa de dirijor raspunde, poate, nu numai unei necesitati de expresie personala, dar si unei nevoi de a impune celorlalti o tehnica a muncii, de a le transmite o disciplina a artei. Dirijorul este un profesor. Rolul sau este sa predea. Cind un George Enescu ia bagheta, exista certitudinea ca te gasesti in fata unui maestru. Sensibilitatea artistica nu a fost servita niciodata de o maiestrie atit de calma, atit de puternica. Enescu intruchipeaza un poet emotionant al baghetei si un tehnician perfect. El ne face sa traim muzica din plin (fiindca el insusi o traieste), dar faptul nu-l impiedica sa controleze cu o rigoare permanenta toate detaliile orchestrei, fiecare instrument, fiecare executant. Elanul ii egaleaza vigilenta; lirismul sau este egal cu precizia sa.
A lucra sub o asemenea directie nu ar fi decit o onoare si sansa pentru orice orchestra din lume, fie ea cit de mare si reputata. Iar cind de o asemenea sansa se bucura o orchestra de o calitate atit de inegala, de o disciplina atit de incerta ca orchestra noastra filarmonica, bagheta lui George Enescu capata o valoare educativa extraordinara… . Filarmonica nu este lipsita de muzicieni individuali dotati. Dar ceea ce ii lipseste este o coeziune de ansamblu, o legatura intima, profunda, minutioasa. Ii lipseste acel spirit de corp, care este definitia insasi a unei orchestre. O munca indelungata, sub supravegherea directa a lui George Enescu ar fi singura capabila sa dea un suflet la aceasta masina muzicala, ce este, de multa vreme, victima propriei inertii. Sa ne amintim de forma excelenta pe care Filarmonica o cistigase, in urma cu citiva ani, dupa ce lucrase indelung, o intreaga stagiune cu dirijorul Hermann Scherchen. Posibilitatile artistice ale unei orchestre sint, inainte de toate, o chestiune de directie, de orientare”. Ieri ca si azi, as adauga, probabil, superfluu…