Câteva amintiri din restul vieții mele
Apoi zarurile vieții m-au aruncat într-o magherniță de lângă un faimos magazin comercial, lângă care locuia și un pictor nebun care desena îngeri goi care se împreunau fără rușine, apoi într-un cartier rău famat, care însă se îmblânzise peste noapte, ca un om care e lovit de o boală mortală, dar îndurabilă, ca un om lovit de diabet, am cunoscut marele oraș în toate ungherele lui până am rămas într-o mahala țigănească în care se întâmplau lucruri fantastice, iar noaptea șișurile se luptau singure, ca în cărțile bătrânului și bunului și orbului Borges.
Aici am fost fericit, căci treceam pe acasă rar, blocul nostru era unul de garsoniere și fiecare cămăruță adăpostea câte o tragedie, câte o speranță umilită de existența adevărată, naufragiaseră aici oameni bătrâni cărora viața le luase deja totul și cel puțin unul era, nu avea cum să nu fie!, un scriitor ratat din ale cărui plase de rafie răsăreau des gâturile unor sticle de vin prost. Uite și un moș care se înghesuia în câțiva metri pătrați cu patru pisici și doi câini pechinezi, uite încă unul, șchiop și greu de o ureche, obez și lipsit de luciditate, oameni pe care nici amintirile nu puteau să îi mângâie, fiindcă în neamul lor nu se trăise decât la țară, în deplină armonie cu pământul, săpând și plantând porumb, o viață brutală în care de vorbit se vorbea mai mult cu animalele, pe care s-au găsit totuși poeți care să o romanțeze, fiindcă se găsesc pe pământ poeți capabili să romanțeze și epoca de piatră.
Realitatea e însă că ei încă se mirau că țâșnește apa din perete și își fac nevoile sub un acoperiș, chiar dacă de multe ori uitau să mai tragă apa, fiindcă la ei acasă rahatul omului cădea direct în pământ, iar asta explica întrucâtva de ce tot blocul mirosea oarecum neplăcut, bătrânele găteau tocăniță și nu erau interesate de suferințele bolnavilor cu ficatul, dar erau și tinere care abia acum închideau toate ferestrele către viitor, refugiindu-se în relații pasagere, alcool dublu rafinat și slujbe de duzină, care le cereau rutină și le batjocoreau orice vis, ele umblau mai mult dezbrăcate și îi scuipau destinului în față coji de semințe, bătrânii le disprețuiau, deși adevărul e că ar fi vrut totuși să le călărească și nu mai puteau, și atunci le detestau, le detestau!, le detestau toată tinerețea și toată vlaga, chiar dacă și unii și alții erau înfrânți și săraci și asta ar fi trebuit să îi apropie, dar iată că îi îndepărta.
Bătrânii aceia magnifici purtau pijamale și ochelari cu rame aurii, uneori îi priveau, scoteau și priveau ramele în soarele care răsărea chiar și la noi în cartier și atunci surâdeau fiindcă își aminteau de satele copilăriei lor unde era la modă să ai măcar un dinte din aur și bogații umblau cu dinții lor îmbrăcați în aur fals, galbeni, ridicoli și orbitori, apoi au venit comuniștii și le-au luat și aurul fals care le împodobea măselele și bătrânii cu ochelarii cu rame aurii râdeau știrb la aceste amintiri și ei le dădeau dreptate comuniștilor, nu bogaților, râdeau, ca și cum ar fi fost în posesia unui adevăr misterios, la care puțini aveau acces, ei credeau în conspirații, îi încânta Lumea misterelor, citeau numai teorii înspăimântătoare și cuvinte încrucișate și stăpâneau tainele consumului la paușal, îl regretau pe dictator și, dacă stăteai să îi asculți, ar fi întreținut relații sexuale cu morții tuturor oamenilor politici care i-au urmat dictatorului, și eu mă uitam la ei și mă gândeam că în fiecare în parte s-ar putea ascunde Mântuitorul.