La una dintre serioasele edituri academice americano-britanice, The Boydell Press, a apărut recent un impozant volum ce are darul, între altele, să redeschidă o discuție aprinsă și niciodată încheiată asupra figurii și responsabilității, probabil, celui mai talentat dirijor al secolului XX. Volumul, Roger Allen – Wilhelm Furtwängler. Arta și politica unui apolitic, este rodul unor ample studii în arhive și biblioteci întreprinse de Roger Allen, un muzicolog britanic, cercetător la St. Peter College la Universitatea din Oxford.
Într-un capitol preliminar, intitulat „Preludiu“, Roger Allen evocă primele vizite făcute în Marea Britanie de Wilhelm Furtwängler după război, în 1948, și îndeosebi turneul pe care îl întreprindea în noiembrie în fruntea Filarmonicii din Berlin, „renumitul, dar compromis politic“ ansamblu german. Venirea sa se datora eforturilor unui cleric anglican, John Collins, capelanul și Decanul Colegiului Oriel de la Universitatea Oxford, pe care Allen îl caracterizează drept un deosebit de influent reformator social, iar în anii postbelici un „activist neobosit pentru reconciliere internațională între foștii inamici de război“. Collins fusese într-o vizită de două săptămâni în Germania, în septembrie 1947 și, într-un impuls pacifist după toate aparențele, invitase Filarmonica berlineză să efectueze un turneu în Anglia sub conducerea alternativă a lui Sergiu Celibidache și Furtwängler.
Gestul lui Collins a declanșat reacții diferite la Londra, unde autoritățile Catedralei St. Paul retrăgeau în ultimul minut permisiunea acordată Filarmonicii de a concerta la 3 noiembrie. Organizatorii au găsit o altă soluție, mai puțin fericită ca acustică, la Empress Hall, Earls Court.
Gestul de reconciliere avea să primească un sprijin neprețuit odată cu acceptul pianistei Myra Hess de a cânta împreună cu orchestra germană, Concertul Nr. 4 în sol major de Beethoven. Pianistă excepțională, Myra Hess devenise extrem de populară în urma seriei de concerte organizate în timpul războiului și desfășurate uneori chiar sub bombardamente, la National Gallery, devenind un simbol al rezistenței britanice.
Reconcilierea și, în subsidiar, reabilitarea politică a lui Furtwängler au făcut în noiembrie 1948 un pas substanțial, iar cercetătorul Roger Allen adaugă, comentând cele câteva minute dintr-o repetiție, păstrate pe film, că „spiritul muzicii germane pare să anime și să curgă prin gesturile fizice ale dirijorului. Aici, întreaga forță și ambivalență a muzicii germane, așa cum era ea reprezentată de Willhelm Furtwängler, oficial exonerat de blam, dar asociat definitiv în imaginația publicului cu al Treilea Reich, este proiectată în mod puternic“.
Această ambivalență, își încheie cercetătorul britanic „Preludiul“, este cea care face obiectul examinării sale, „acceptându-l pe Furtwängler în calitatea sa de muzician maestru, așa cum a fost, dar luând în considerare fundațiile istorice și ideologice pe care s-a clădit această măiestrie“.
Observație interesantă, în „Introducerea“ la volum (ce urmează unei prefețe și unei cronologii istorice) este faptul că viața dirijorului s-a desfășurat pe fundalul a trei tentative eșuate de a crea un stat național german.
Tânărul Furtwängler s-a format și și-a început cariera în anii de sfârșit ai imperiului wilhelmian ce s-a încheiat fără glorie în cataclismul Primului Război Mondial și al înfrângerii din 1918. Anii de maturitate i-a trăit în epoca Republicii de la Weimar, eșuată și ea și încheiată cu implozia produsă de ascensiunea naziștilor la putere. În sfârșit, anii săi de mare glorie artistică au fost în perioada celui de-al Treilea Reich, timp în care – scrie Roger Allen – Furtwängler a devenit „un reprezentant de profil înalt al statului totalitar“ și a dirijat concerte „ce au contribuit să dea o carapace de autoritate culturală unui regim barbar“.
Cum nota un istoric britanic de autoritate, Richard Evans, preluat de autorul monografiei Furtwängler, „Dacă experiența celui de-al Treilea Reich ne învață ceva, aceasta este că dragostea față de marea muzică, artă și literatură, nu furnizează imunitate împotriva violenței, atrocității sau subordonării față de dictatură“.
În esență, scrie în „Introducerea“ sa Roger Allen, este vorba despre un studiu al „politicii unui apolitic: cum artistul declarat apolitic, care s-a străduit în mare măsură, indiscutabil, să opună rezistență exceselor celor mai flagrante ale naziștilor, a fost în exprimările sale publice și private un protagonist al opiniilor despre lume puternic conservatoare, anti-democratice, supra-raționale, care în formele lor extreme și pervertite s-au întrețesut și au devenit inseparabile de ideologia oficială a unui regim totalitar“.
Titlul cărții sale, mai precizează Roger Allen, se referă intenționat la Thomas Mann și mai timpuriile sale Reflecții ale unui non-politic publicate în cursul Primului Război Mondial, când scriitorul și Furtwängler împărtășeau în mare măsură aceleași idealuri intelectuale. Divergențele de opinii între cele două somități ale culturii germane începeau să apară odată cu venirea la putere a naziștilor în 1933, demonstrate de discursurile lor diferite despre Brahms, respectiv Wagner. Separarea devenea clară în anii postbelici, când în exprimările publice și private ale lui Furtwängler apăreau îndemnuri de revenire la valorile artistice și culturale ale erei wilhelmiene, în timp ce Thomas Mann demonstra cât de distructive au fost forțele latente ale acelei culturi al cărui avocat devenise dirijorul.
[Va urma]
*Roger Allen, Wilhelm Furtwängler. Art and Politics of the Unpolitical, Londra: The Boydell Press, 2018, XXXI + 286 pp.
FOTO 2 și 3: Roger Allen – Wilhelm Furtwängler. Arta și politica unui apolitic