Deși mi-a fost recomandat cu prisosință, vara aceasta chiar, de cel mai bun cunoscător de muzică pe care îl cunosc în România, până recent nu ascultasem cu atenție grupul Clutch.
Și nu pentru că m-aș fi îndoit de recomandare sau că, vezi Doamne, m-aș fi lămurit după o piesă, două că nu merită. Pur și simplu, muzica respectivei trupe n-a crăpat curiozitatea urechii mele când și cum trebuie. În plus, am tot fost victima fericită, căzută-n praf de plăcere, a prea multor alte nume, albume, concerte, încât am prins a crede că timpul stă în loc pentru mine. Iar Clutch, deținători de aviz favorabil, mi se părea că pot să mai rabde. De parcă ei, nu eu eram beneficiarul!
Cumva dependent de drogul rockului, mă comportam ca un junkie rafinat, prelungind așteptarea injecției izbăvitoare. Mi-am administrat-o zilele astea, cu noul album Clutch – Book of Bad Decision (2018, Weathermaker Music). Este al optsprezecelea, dacă nu greșesc numărătoarea, într-o carieră ce a debutat cu Transnational Speedway League: Anthems, Anecdotes & Undeniable Truths, în 1993. Atunci era în mare vogă genul grunge, iar băieții din Germantown, Maryland, care începuseră să cânte împreună de vreo doi-trei ani, păreau să plătească tribut momentului, presărând piesele cu riffuri grunjoase, versuri rugoase și ritmuri enervante. Evident că ei erau din alt film, cum se spune, și s-au ținut de drumul propriu. Care nu seamănă cu al nimănui.
Înainte de orice apreciere asupra muzicii, se cuvine remarcat un fapt rarisim în spațiul show-rock. Cei patru coechipieri care au pornit acum aproape trei decenii păstrează intactă componența inițială, adăugând uneori câte un instrumentist de coloratură pentru îmbogățirea sunetului. Drept care, e cazul să-i știm după nume și meșteșug: Neil Fallon, chitară și voce; Tim Slut, chitară; Dan Maines, bas; Jean-Paul Gaster, tobe și percuție. Pe coperta discului din 1999, Jam Rock, ca și pe alte câteva, rolurile sunt definite astfel: Dan Maines is the bass angler; J.P. Gaster is trapper keeper; Tim Slut is axe & stacks, front to back; N. Fallon is wordingissitude. Precizările certifică o trupă situată în zona culturală postmodernă, cu trimiteri iconografice demne de cele mai sofisticate realizări. Iar textele, rostite într-un fel imposibil de caracterizat, au ținută stilistică și năzuiesc spre alt nivel decât banalele însăilări amoros-fioroase vândute în milioane de exemplare.
Discografia trupei Clutch nu poate fi descifrată, disecată și înțeleasă într-o săptămână, cât a trecut de când am dat play și-am ascultat-o integral, începând cu ultimul album și continuând apoi în ordinea apariției. Ce scriu eu aici e doar o semnalare, pentru cine nu știe, n-a auzit ori a frunzărit superficial universul sonor Clutch (cum inițial am comis gestul și eu). Consistența, amplitudinea, forța acestei muzici sunt elemente care pot trece nebăgate în seamă, deoarece nu au spectaculozitatea și violența altora. Chiar prezența scenică a trupei aduce cu reuniunea obișnuită a câtorva prieteni devotați cântatului. Însă când o formație rock pomenește, între alte repere culturale, de Emily Dickinson sau Hieronymus Bosch, e limpede că nu-i de ici, de colea! Și nu o face la modul superficial-afectat, precum slujbașii artelor înalte, ci… Dar mai bine să vă las plăcerea descoperirii pe cont propriu despre ce-i vorba!
Revin la cel care mi-a semnalat trupa asta de elită. Se împlinește sfertul de veac de când l-am cunoscut, întâi telefonic, apoi scriptural. Câte epistole mi-au corectat lacune de informație scăpate în texte popularizatoare, publicate fără parcimonie pe unde se nimerea? Ne-am întâlnit prea târziu, și-am băut prea puțin ca să pălăvrăgim atâta cât voiam. Numele lui este Sorin Dorneanu. Artistul multimedia Matei Bejenaru i-a dedicat un film. Îl găsiți pe YouTube.