„Oltița, nici calculatorul n-a făcut față ritmului tău“, mi-a spus zâmbind cu subînțeles un coleg în momentul în care calculatorul de la birou a clacat. Intenții bune avea bietul aparat, încerca să se deschisă, dar după numai câteva secunde de avânt eșuat revenea la nefuncționare. Când credeți că unealta de bază și-a ales să nu se mai deschidă? A fost ca la durerile de dinți: sâmbătă dimineața.
Sun la firma de service, e weekend, normal, nu răspunde nimeni, trimit mesaj disperat (HELP), sun soțul și vine rapid cu laptopul. Am back-up-uri serioase (hard mobil, stick-uri), deci controlul daunelor a funcționat. Cum am scris atunci și pe Facebook, numai satelit n-am, dar instalez până la ediția viitoare. Simpatic a fost că după postarea de pe Facebook mai multă lume s-a oferit să mă depaneze, iar asta mi-a picat tare bine. Luni, la prima oară, unitatea a ajuns la firmă și în câteva ore problema a dispărut. Nici acum nu știu ce-a avut.
O altă fază tare a fost că, în a treia zi a FITPT, fotograful evenimentului ne-a lăsat baltă. Așa, pur și simplu, ne-a scris un e-mail că nu are starea potrivită pentru a continua să facă fotografii. Ceață totală și densă! N-am priceput ce s-a întâmplat, nici nu era vreme de deslușit, așa că toată lumea a trecut și la făcut fotografii. Cu telefonul, cu aparate mai mult sau mai puțin sofisticate, acoperind toate evenimentele. Până la urmă, e chiar haios să ai atâtea variante de viziune.
Toate evenimentele din program au fost foarte bine primite de public, dar unul special a fost cel din Suedia, al lui Teater Tr3. Adresându-se unei categorii aparte de public – bebeluși cu vârste între 6 și 18 luni și părinții lor –, creația BO a atras un număr surprinzător de mare de spectatori. Teatrul din Stockholm e specializat în acest gen atât de delicat, iar părinții și moștenitorii lor au fost încântați de propunere. Foarte multă lume mă întreabă care ar fi limita minimă la care ar putea veni cu cei mici la teatru. Nu există o vârstă precisă, depinde de fiecare copil, de cât de deschis e să socializeze, de temperament, unii sunt foarte concentrați încă de la 3 ani, alții descoperă teatrul puțin mai târziu. Esențial e, însă, să fie pregătiți pentru această întâlnire, să se discute cu ei, să li se explice și înainte de a-i aduce la teatru și după vizionarea unui spectacol. Revenind la spectacolul suedez, acesta a fost gustat atât de părinți, care nu mai avuseseră o asemenea ocazie, cât și de copii, care l-au urmărit cu mare atenție.
Și dacă tot am ajuns la comportamentul în sala de spectacol, să vă zic și ce s-a petrecut la spectacolul realizat de Bobo Burlăcianu și Bobi Dumitraș cu echipa de la Teatrul „Matei Vișniec“ din Suceava. Pisici, jucat la sala mică a Teatrului Luceafărul, la prima din cele două reprezentații succesive, deodată, doi adolescenți traversează scena orientându-se către ieșire, mai, mai să-i dezechilibreze pe actori. Antrenați să știe cum să reacționeze în orice situație, interpreții și-au văzut de treabă, ridicând a uimire din sprâncene. Culmea e că unul dintre ei a revenit după câteva minute, a tăiat din nou calea actorilor, revenind la locul său, unde își uitase o bluză, apoi, din nou în fugă, spre ușa de ieșire. Incredibil! Trebuie să fi fost o urgență extremă.
La spectacolul de marionete vietnameze pe apă, un eveniment unicat în România, în sală erau mai mulți adulți. Și vreo 5-6 copii. Genul nu li se adresează doar celor mici, e un tip de spectacol care a devenit patrimoniu cultural și turistic în Vietnam, singura țară unde se practică. Suita de momente a fost atât de spectaculoasă, încât i-a cucerit pe toți privitorii. Pescarul care încearcă să prindă niște pești jucăuși, dansul zânelor, bătălia dintre dragonii care scot nu flăcări, ci apă pe gură, plantatorii de orez au fost momente savuroase.
Pentru spectacolul Teatrului pentru Tineri din Stuttgart, firma de transport a rătăcit unul dintre coletele cu decoruri și recuzită. Nu se știa pe unde este, părea să fie pe la Regensburg în preziua spectacolului. A fost contramandată aducerea la Iași a celui de-al doilea palet, întrucât ar fi ajuns cu certitudine prea târziu. Din fericire, lucrurile esențiale se aflau în coletul livrat la timp. Iar ceea ce lipsea a fost înlocuit cu ajutorul nostru. A doua zi după spectacol primim un telefon de la firma de transport internațional care ne informa că și al doilea colet e în drum spre teatru. Păi nu mai e nevoie, oameni buni! Înțelegerea fusese să nu-l mai aducă. Unde dai și unde crapă! Vorba lui Bergman, în După repetiție (pe care o citeam chiar înainte de Festival): „ea o să fie actriță, ea refuză să accepte realitatea“. Deci dacă e vorba despre un festival de teatru, orice e posibil.