Femeie în război, al doilea lungmetraj al actorului islandez Benedikt Erlingsson după apreciata comedie neagră Of Horses and Men, începe ca o distopie și-i ia ceva timp până să devină plauzibil, deși suntem îndemnați de multe ori (prin aparițiile muzicienilor care cântă în același timp cu acțiunea) să n-o luăm nici ca pe o poveste realistă.
Cel mai bine i-a ieșit faptul că ține în permanență lucrurile pe muchie prin felul în care subîntinde tensiunea și infiltrează acest action movie ecologisto-feminist cu umorul și comentariile pe tema dublului, feminitate, reunirea contrariilor etc.
Halldóra Geirhasdóttir, o Sarah Bernhardt a scenei islandeze, o joacă în dublu rol pe Halla, o benignă dirijoare de cor care e de fapt un vânat sabotor al industriei de aluminiu, precum și pe sora ei geamănă, care e instructor yoga. Două personalități opuse. Eroina principală e Halla, care manevrează arcul la fel ca Artemis, dar nu la vânat, ci ca să rupă fire de înaltă tensiune. Spre deosebire de eroinele action movie-urilor hollywoodiene, Halla are 50 de ani și nu e o frumusețe (e mai degrabă androgină), dar iese cu bine din orice situație pentru că e superpregătită să apere Mama Natură (îmbrățișează pământul înaintea fiecărei acțiuni de sabotaj). Când e anunțată, după mai mulți ani de așteptare, că poate înfia o orfană din Ucraina, partea feminină a personalității ei iese la iveală – și, ca un făcut, și un posibil partener masculin în persoana unui fermier, singuratic și el. Deci personalitatea ei s-ar putea întregi. Foarte interesant și cum e folosită dramaturgic prezența surorii gemene, care e zen-pasivă spre deosebire de combativitatea masculină a Hallei.
Distins cu Marele Premiu în secțiunea Semaine de la Critique la Cannes în acest an, Femeie în război poate fi trecut în carnetul vostru de bal. Mi-au plăcut mai mult lucrurile pe care le lasă la dospit pe dedesubtul activismului ecologic decât amprenta ecologistă, poate și pentru că acestea sunt mai complexe. Nefericită însă este opțiunea pentru folosirea frecventă în cadru a celor trei instrumentiști bărboși și trendy, pe care cele trei soliste ucrainene îi mai echilibrează cu muzica lor frustă. Una peste alta, un film de văzut.
The Eagle Has Landed
De văzut e și First Man, deși nu e entuziasmant pe întreaga lui durată. Muzicalitatea precedentelor filme ale lui Damien Chazelle (Guy and Madeleine on a Park Bench, Whiplash sau La La Land) e înlocuită de un excelent montaj de sunet ce reproduce o gamă întreagă de scrâșnituri neauzite în alte filme eroice despre cucerirea spațiului. Neil Armstrong s-a ferit de interviuri după aselenizarea din 1969, printre puținele fiind un interviu video din 2012 (chiar din anul morții) și altul de 60 de ore dat lui Jim Hansen, care a scris pe urmă cartea de la baza filmului, First Man: The Life of Neil A. Armstrong.
Scenariul lui Josh Singer (Spotlight) îl urmărește pe Armstrong din 1960 până în momentul pentru care ai plătit, de fapt, biletul – misiunea Apollo 11 și aselenizarea. Armstrong (care nu-și pregătise de-acasă fraza istorică „Un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire“) spunea în interviul din 2012: „A fost ceva special și memorabil, dar aveam treabă. Nu ne dusesem să medităm“. Chazelle tocmai asta îl pune să facă, iar cadrele cu peisajul lunar reflectat în cască sunt prea căutate ca să te facă să simți emoția așa cum probabil a resimțit-o Armstrong.
Prin filmele pe care le-a făcut până acum Damien Chazelle și-a exprimat mai mult respectul față de filmele altora decât dorința de a fi original. First Man ia din The Right Stuff (excelentul film al lui Philip Kaufman din 1983 despre începuturile odiseei spațiale americane), din Apollo 13 (de Ron Howard) și din Gravity (de Alfonso Cuarón). Mai are și inevitabile reverențe la 2001: Odiseea spațială (de Stanley Kubrick). Se apropie de filmul lui Kaufman prin trimiterile realiste la activitatea piloților de teste, trista obișnuință a pierderilor omenești, fragmentarea acțiunii în capitole punctate de scene recurente de viață familială, dar n-are o tensiune care să se construiască tocmai prin repetitivitate. Din Gravity ia dulcegăria. E tentantă ideea omului care duce în spațiu o traumă mai mare ca universul (pierderea copilului) și care reușește să o integreze tocmai cu ajutorul imensității, dar Hollywoodul nu poate trata o asemenea temă fără majuscule. (Aș vrea să văd un film de Corneliu Porumboiu pe tema asta.) După modelul lui Apollo 13, Chazelle încearcă să recreeze suspansul unei misiuni spațiale nu doar prin efecte vizuale, ci și prin capacitatea echipei de la sol de a funcționa unitar cu cea din spațiu, dar nu are empatie pentru ideea echipă, prea e interesat de individul luat izolat, de aceea poate scenele respective nu au zvâc.
Inexplicabil e că, deși tributar rețetei superproducțiilor, filmul omite prezența drapelului SUA înfipt pe Lună. Buzz Aldrin (al doilea om pe Lună), care încă trăiește, a fost vexat.( La fel și Donald Trump.) Chazelle a explicat că a fost o opțiune estetică, nu politică, dar misterul rămâne.
Deși are câteva momente în care ți-e teamă să respiri – Chazelle are inspirația să taie cu totul sonorul –, filmul face impresia unui aliment semipreparat congelat. Se spune că, după ce vin din cosmos, astronauții se poartă ca drogații; ar face orice să se reîntoarcă. Armstrong n-a mai vrut să zboare, iar din 1971 s-a dus să predea la universitate. Nu s-a retras public, dar a refuzat interviuri, cărți și filme. A fost ceea ce în engleză se numește „a man of few words“ – nu un poet, ci un profesionist, iar filmul o arată mai ales prin interpretarea plată a lui Ryan Gosling. Intenționat sau nu, Neil Armstrong își păstrează misterul intact.