Pentru Richard jr. trambalarea asta non-stop n-ar fi cel mai mare dezastru, desi nu-i usor sa fii nomad. Si nici frit printre ianchei, fara nici un prieten. Nenorocirea vine din nervii pulbere si din betia lui Richard senior. Ca sa-si stimpere cosmarele, fricile, remuscarile sau cine mai stie, poate toata nefericirea, bea de stinge, urla ca un nebun si-l nauceste in bataie pe baiat din te miri ce. Il tiriie dupa el la pescuit, la cumparaturi sau pur si simplu aiurea pe drumuri. Nu-i luna data de la Dumnezeu sa nu faca un accident, iar Richi e mereu acolo, in masina, la datorie. Cind viata lor ajunge de-a dreptul un iad, Christine isi ia copiii, trece iar Atlanticul, ajunge inapoi la Darmstadt si, cu inima cit un puric, ii implora pe-ai ei s-o primeasca inapoi in buncarul cu trei etaje, ridicat ani de zile cu miinile lor, din darimaturi.
Pentru Richard copilaria nemteasca e la fel de grea, daca nu cumva chiar mai crunta decit cea din America. In locul tatalui sta acum protapit bunicul Kostial, care troneaza ca un patriarh mut in curte, sub nuc si-i urmareste lui Richi fiece pas. Asa ca nu-i usor sa fii mereu strins cu usa, nici sa te simti iancheu printre friti; nu-i simplu sa nu prea stii ce esti si ce-i cu tine, cind acasa, pe strada si la scoala toti iti dicteaza cum sa faci, toti te iau peste picior, te bat indesat cum te prind si fac ce vor cu tine, fara sa ai cui spune o vorba, cui te plinge.
Nu-i placut sa fii tot timpul flamind, cind pe aragaz zace o oala uriasa de 12 l., plina cu supa de cartofi, care-i singurul fel si asa ramine citeva zile pina cind oala se goleste; sau sa stai la rind ca sa te speli in apa in care s-au imbaiat surorile mai mici. Nu-i tot una sa cresti inconjurat in casa doar de femei, pentru ca unchii Kostial au plecat care-ncotro de cum au crescut, fara sa banuiasca ce nenorociri o sa se abata peste familiile lor. Nu-i un vis frumos sa vezi cum iti mor verisorii ca intr-un film de groaza. Si nu-i tot ce ti-ai dori sa te trezesti brusc in camera ta, intr-o dupa-amiaza de august 1986, cu un batrin slab, galbejit si bolnav, in care-l recunosti cu greu pe Wayne senior. Nu-i linistitor sa-l asculti cum vorbeste nestavilit despre tot ce ti-a ascuns vreme de 20 de ani, fara sa stie ca il inregistrezi, iar tu sa n-ai habar ca peste citeva luni el o sa moara.
Despre toate astea Richard povesteste rar, doar daca il roaga cineva mult. Atunci spune in cuvinte putine, cu seninatate si cu un fel de umor trist cum e sa te simti acasa nu pe malul Neckarului sau in Arizona, ci la Ciclova sau pe terasa Flora de linga Bega. Sau la Sinpetru Mic, unde il asteapta in fiecare an Kurt, ghitaristul de jazz.
P.S. Kurt sau Toni e alt prieten al meu. S-a nascut acum 58 de ani la Dniepropetrovsk, intr-un lagar de prizonieri si deportati germani, iar acum sta la Sinpetru Mic, unde-si ingrijeste mama tintuita la pat, lucreaza prin casa, curte, gradina, traduce, citeste, exerseaza. Intregul sat din cimpia Banatului il priveste cam ca pe un sfint, pentru ca are o bunatate si intelepciune nemaivazute pe-acolo, desi el spune ca nu face nimic iesit din comun. Dar aici incepe alta poveste.