Scumpe domnule Radu Cosașu, am motive personale să nu trec de nici un sfârșit al lunii octombrie fără să vă scriu ceva...
Când e aproape noiembrie am un ritual (știu că vă sunt familiare ritualurile) de la care nu mă abat: recitesc (nu neapărat în această ordine) Babel, Hrabal și Cosașu. Întotdeauna dimineața, între gazeta de sport și faptele diverse ale lumii.
Scumpe domnule Radu Cosașu, am amânat să vă scriu despre Anti-damblale, așteptând – deloc precum acel colonel căruia nu avea cine să îi scrie – un octombrie, care, iată, a venit.
V-am spus în față ceea ce cred și nu mă revizuiesc: Anti-damblale este o carte care nu întâmplător s-a născut în luna august. Luna august este o lună importantă în biografia dumneavoastră, în biografia secolului XX, fără luna august pur și simplu nu se poate în trecerea timpului. Nu există octombrie fără august, mai ales fără unul anume, petrecut pe un bloc de gheață.
Scumpe domnule Radu Cosașu, am citit cartea dumneavoastră chiar în ziua pentru mine fundamentală de 22 august 2018, singura zi dintre cei cincizeci de ani care au trecut de când au intrat tancurile sovietice în Praga și cei șaptezeci și patru de ani de la actul de la 23 august 1944.
Nu a fost o întâmplare, desigur, a fost o dambla. Nu pot înainta niciodată către ziua de mâine fără câteva borne la care, de asemenea, nu găsesc motive să renunț. Primăvara de la Praga și 23 august ’44 au, precum știți, puterea să obsedeze, ca un destin.
Am citit cartea dumneavoastră, scumpe domnule Radu Cosașu, cu un entuziasm feroce. Anti-damblalele dumneavoastră sunt o lucrare fără de care nu se mai poate înțelege maniheismul la bucureștean, la post-sovietic, la ortodox și la evreu, la român, la om.
Anti-damblalele dumnevoastră hazotragice, cum altfel?, coboară din Caragiale și ajung până la Moscova. Călătoria dumneavoastră de odinioară la Moscova, când v-ați îmbolnăvit perfect, toamna… am ajuns cândva în gara Kievskaia și am văzut acolo o statuie care mă urmărește. În statuia aceea un bărbat pleacă la război, iar o femeie îl conduce pe drumul acesta care poate să aibă, dar poate și să nu aibă, întoarcere.
V-am citit, de aceea, călătoria la Moscova cu inima încântată. Nu vreau să exagerez, dar nu am mai citit așa o călătorie la Moscova decât la domnul nostru Gabo Márquez, care a ajuns în capitala aceea întrebându-se de ce pijamalele oamenilor sovietici sunt mai trainice și mai frumoase decât costumele lor, întrebare rămasă fără nici un răspuns.
Scumpe domnule Radu Cosașu, nici eu nu le cer explicații celor care nu discută decât despre mâncare și obiecte. Am notat fraza aceasta a dumneavoastră și mi-am trecut-o, în regim de urgență, printre articolele fundamentale ale Constituției personale.
Nu vă e străină dragostea pe care v-o port și știți bine că vă datorez și dragostea pentru cultura franceză, pentru Albert Camus, deloc în ciuda lui însuși, pentru adevărul integral și pentru femeile care zâmbesc precum mama lui Esenin.
Anti-damblalele dumneavoastră ni-i dau pe Eliade și Sebastian împreună la Capșa, după douăzeci de ani, un timp în care nu greșiți având atâta încredere, Anti-damblalele dumneavoastră au puterea să șteargă granițele dintre publicistică și literatură, ba în ele apare chiar și un anunț de pe un geam al celui mai faimos lanț de băcănii din zilele noastre.
Anti-damblale dumneavoastră ne aduc aminte că domnul Cervantes nu a cunoscut trenul și că domnul Creangă nu s-a așternut pe nici un divan psihanalitic, că nu putem grăbi progresul și ne lasă ideea de bază că din dictatura de ieri ne-a rămas astăzi numai ura.
Am citit, de aceea, Anti-damblalele ca pe un manifest, nu chiar comunist, împotriva maniheismului, împotriva acestei lumi fără nuanțe, pentru totdeauna spintecată fanatic între alb și negru, în care nu e loc nici pentru vorbele taximetristului bucureștean Gică Paște (Mintea e o boală a omului), nici pentru vorbele uitatului Henry de Montherlant (De cum apare inteligența, apare și nunața, de cum apare nuanța, nu mai e loc pentru părtinire).
Ne rămâne, cehovian, numai puterea noastră de a îndura.
Scumpe domnule Radu Cosașu, încă două lucruri mă obsedează. Unu: frumusețea întâmplării (damblalei?) că, deși trăim în mileniul al III-lea și ne întâlnim deseori, nu avem nici o fotografie împreună. Doi: ultimul salut al acelui soț al mătușii dumneavoastră, pe drumul care avea să îl ducă pentru totdeauna în Israel: Noroc, Relule!
Omul acela avea dreptate, cum dreptate are și acel comentator Gicu de pe forumurile ziarelor mileniului curent, care nu ezită niciodată să vă dorească sănătate.
Vă scriu, deci, de la obraz, ca la noi, la București: noroc și sănătate, scumpe domnule Radu Cosașu!
*Pe 29 octombrie, nuvelistul bucureștean Radu Cosașu împlinește 88 de ani. Cartea Anti-damblale, cel mai recent volum al scriitorului, a fost publicată în luna august la Editura Polirom.