Marele mele motive de bucurie erau în ziua aceea o paletă și un fluturaș de badminton. Pocneam fluturașul, încercând să-l păstrez cât mai mult în aer, fără să-l las să cadă pe pământ. Întâi, stând pe loc, apoi, din mișcare. Am încercat și din fugă, dar nu prea aveam spațiu de alergare, din cauza porcului priponit de bunica chiar în mijlocul curții.
Se speria ușor de mine, alerga și guița în toți dracii. Dacă supăram porcul, se supăra și bunica pe mine și seara, când apăreau părinții mei de la muncă, îi amenința că nu mă mai ține niciodată la ea, că nu-s cuminte. Prin urmare, am inventat o altă modalitate de folosire a paletei. Pocneam fluturii și albinele care se așezau pe florile de lângă gard. Porcul părea că tolerează asta.
— Măi, ești nebun?! N-ai treabă?! Ia vino-coace la mine și m-ajută! a strigat bunica la mine.
M-a chemat să țin strecurătoarea și pâlnia într-o sticlă în care turna vișinată dintr-o damigeană. Am aruncat paleta și am prins pâlnia cu ambele mâini, apropiindu-mă de sticlă. Vișinata avea un miros atrăgător.
— Vrei să guști? În ce-ți torn?
M-am uitat în jur și mi-au căzut ochii de fluturașul de badminton. Fluturașul avea fixat în partea bombată un fel de dop de cauciuc. Cum să vă explic? Ceva în genul unei mingi de ping-pong tăiată exact în două. Am desfăcut dopul respectiv de pe fluturaș. Un pahar minunat, pe măsura mea. Am dat dopul de vișinată pe gât din prima. Bună, ce mai vorbă! Și-am mai băut două dopuri.
— Acum, gata-i, că te îmbeți! Hai, mai fă și niște treabă. Ia damigeana și du-te să răstorni vișinele din ea la porc.
Era vorba de vreo trei-patru kilograme. Am târât damigeana destul de greu, dar și mai greu mi-a fost să răstorn vișinele prin gâtul îngust. Când am întors-o cu fundul în sus, am observat că mai rămăsese vișinată. Am scurs-o în căușul palmei și am băut-o. Apoi am făcut o grămadă de vișine în jurul priponului.
Porcul se gâtuia, guițând, cu lanțul întins la maximum, cât mai departe de mine.
— Hai, că-s bune! l-am chemat, încercând să-i explic că nu știe ce pierde.
Nu l-am convins. Am așteptat să se calmeze.
— Hai, că-s bune! Uite, mănânc și eu!
Oho! Lasă vișinata, dar ce gust aveau vișinele! Chiar că porcul nu știa ce pierde.
L-am tras de lanț, dar nu aveam puterea să-l târâi până la mine. N-am mai insistat. Mi-am adus paleta și am folosit-o ca o lopată pentru a-mi lua o porție de vișine în folos personal.
Cum am plecat de lângă grămadă, cum a învins curiozitatea porcului. După ce a gustat câteva vișine, cred că a ajuns la aceeași concluzie ca și mine. A început să le înghită cu poftă, cu tot cu sâmburi. Și-a terminat porția înaintea mea.
Ca dovadă a bunătății vișinelor, porcul a prins să fie din ce în ce mai liniștit. I se împleticeau picioarele. Vocea îi scădea. Privirea – altădată înspăimântată la vederea mea – îi devenise mai blândă. M-am îndreptat spre el și n-a mai vrut să fugă. S-a întins lat pe iarbă. M-am dus și l-am bătut cu palma pe spate. Eu abia prinsesem curaj.
M-a apucat brusc un chef de viață, o poftă nebună să lovesc fluturașul cu o așa putere în sus, încât să nu mai cadă niciodată.
Și nu-știu-cum gândul mi-a zburat către o damigeană de vin pe care o văzusem în magazie. Am plutit până acolo. Mi s-a părut uriașă (era de o sută de kilograme). Am reușit s-o destup, dar nu puteam s-o înclin în nici un chip, ca să-mi torn un vin.
Mintea îmi zburda liberă, deși capul îmi atârna cam greu. M-a salvat tot inventivitatea mea: am luat din casă un ac cu ață, am împuns dopul de la fluturaș dintr-o parte într-alta și mi-am format un soi de găletușă cu torți lungi. Strecuram găletușa pe gâtul damigenei și o scoteam plină cu vin.
Nu-mi mai amintesc exact câte asemenea dopuri de vin am băut, cert e că la un moment dat m-am ridicat și m-am dus să mă culc afară, pe iarbă, lângă porc.