Vestea bună este că în ultimele 7 zile am stat cu 26% mai puțin timp pe telefon decât în săptămâna precedentă. Vestea proastă este că petrec, în medie, 3 ore și 10 minute uitându-mă la ecranul lui, cel mai mult pe Facebook. De când telefonul meu este capabil să îmi calculeze timpul de folosire, mi-am dat seama că viața mea nu arată așa cum credeam. Și că sigur vor exista consecințe.
Ecranele ne transformă gândirea și ne rescriu circuitele neuronale, iar asta nu în modul cel mai bun. O carte lansată la sfârșitul verii susține că cititul profund devine o raritate și că creierele noastre încep să se adapteze pentru frunzăritul informației, așa cum este potrivit pentru abundența de conținut digital. Autoarea, Maryanne Wolf, o cercetătoare americană în domeniul informației, a pus pe masă această teorie, sprijinită de o foarte serioasă trecere în revistă a studiilor privind atenția și lectura. Dar mai mult de atât, a pornit de la un experiment realizat pe ea însăși.
Wolf și-a propus să recitească un roman care i-a plăcut foarte mult în adolescență – Herman Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă. I-a displăcut profund. Narațiunea era mult prea lentă și existau propoziții asupra cărora a trebuit să revină de multe ori, pentru că modul obișnuit de a trece prin text nu-i permitea să le înțeleagă. Cu alte cuvinte, creierul ei fusese dezobișnuit să citească așezat, pe îndelete.
Cartea lui Maryanne Wolfe susține că funcționarea creierului favorizează acum digestia rapidă a informației și defavorizează gândirea critică și empatia. Ficțiunea, textul așezat pe hârtie și citit cu atenție, dezvoltă empatia la fel cum mersul la sală acționează asupra mușchilor. În lipsa cititului lent, creierul se concentrează pe acumularea informației, filtrele critice se estompează, iar fake news-urile fac tumbe de bucurie prin rațiunea noastră.
Desigur, nu este prima dată când s-a vorbit despre efectele tehnologiei și mai ales ale ecranului asupra gândirii. Un text celebru publicat în „The Atlantic“ acum zece ani punea o întrebare oarecum asemănătoare: Ne face Google mai proști?. Acum știm că da. Argumentele autorului, Nicholas Carr, semănau cu cele de astăzi: având la îndemână orice informație, creierul nostru își atrofiază memoria și capacitatea de a face conexiuni rapide. În discuție au fost aduse și GPS-ul, care ne estompează simțul orientării, învățându-ne în schimb să urmăm niște instrucțiuni foarte simple (stânga/ dreapta), corectarea automată a greșelilor de scriere în Word și, desigur, Google. Un studiu care a urmărit cât de des apelează oamenii la Google a arătat faptul că motorul de căutare a devenit primul instinct pentru căutarea unui răspuns, chiar și când întrebările sunt simple.
Desigur, lucrurile nu sunt atât de alarmante. Cititul profund se poate antrena la loc, dar depășirea inerției e dificilă. „Frunzăritul“ se întâmplă de mult timp și, în mare parte, ne este folositor. Gândiți-vă numai ce ar însemna să silabisim fiecare articol pe care îl întâlnim pe Facebook. Cele 3 ore și 10 minute s-ar dubla. Nu mai bine ar fi folosite pentru terminat romanul din sertar? Iată, cititul este acum o afacere bună.