Încă de la începuturile mele de ascultător pătimaș al muzicii rock m-au fascinat sonoritățile numite pe atunci sintetice, datorate instrumentului inventat de Robert Moog și definit ca sintetizator.
Chiar dacă eu, personal, și mulți alții de prin partea asta de lume, n-am avut acces liber la noutățile momentului, ele pătrundeau cumva până la noi pe căi întortocheate, cu întârziere și oarecum pe ascuns. Adolescența leatului meu s-a desfășurat și sub valurile electronice sofisticat modulate.
Împlinisem 12 ani când Walter Carlos a înregistrat Bach la moog-synthesizer, și 14 când Emerson, Lake & Palmer au debutat cu albumul lor de referință pentru genul electronic (deși e numai parțial cu sintetizatoare). Nu aveam habar de astea, nu auzisem nici o piesă, dar e demonstrat că undele sonore, odată ce-au fost emise în atmosferă, pot ajunge în cele mai neașteptate locuri ale Pământului și pot influența urechi puțin pregătite să le primească. Însă la 16 ani, țin bine minte, am descoperit piesa Lucky Man, a trioului EL&P. Și, odată ce-am auzit soloul de claviaturi executat de Keith cu abilitate de magician, nu l-am mai putut uita. Iar de-atunci orice melodie și orice disc în care predomină instrumentele electro m-au lovit la moalele percepției, anulându-mi bruma de spirit critic (pentru că, se înțelege, nu orice însăilare de sunete este muzică).
N-am fost îmboldit de nevoia chinuirii unui astfel de dispozitiv, dacă nu dintr-o profundă și exigentă cunoaștere de sine, măcar din lene, fiindcă nu e fleac să te înțelegi cu monstrul de sub clape, ca să nu mai zic de prețul unuia, nici el pe punga tuturor amatorilor. Am trăit însă un moment de mare satisfacție când mi s-a permis să mângâi butoanele unui bolid în toată puterea cuvântului. Era plasat în jumătatea de sferă ce acoperea expoziția multimedia americană, amenajată în parcul Herăstrău, în primăvara (sau toamna?) lui 1980. Impresia din ziua respectivă se reactivează când și când de sub faldurile memoriei afective, dându-mi iluzia că trăiesc pe altă planetă. Ori că mă învârtesc pe orbita ei, satelit fără identitate, cum te simți la orice concert cu mii de participanți…
De fiecare dată când intru în universul muzicii electronice, fie ambientale, fie dansante, mai rockăită sau meditativă, îmi amintesc vorbele lui B.B. King, fanionul bluesmanilor. Spunea cam așa (citez din memorie): „Fiecare generație își creează instrumentele muzicale și mijloacele tehnice proprii prin care își exprimă sentimentele, nu e obligatoriu să cânte la chitară electrică nici măcar blues“. Generația „clasică“ de rockeri a pus în evidență, prin câteva exemple strălucite, posibilitățile aparaturii sintetice. Ele au fost preluate și duse la nivel foarte înalt de alți, să le zicem rockeri, ceva mai tineri, dar tot în aceeași placentă hrăniți: Eno, Jarre, Vangelis, Kitaro, Tangerine Dream, Isao Tomita etc. Tendința avangardistă și experimentalismul abstract împingeau genul spre o marginalitate nemeritată. A fost nevoie de puseul disco-pop, dat de Kraftwerk și Giorgio Moroder, ca ostilitățile să ia întorsătura cunoscută azi, când nu miră pe nimeni că un om și-un computer pot face la fel de multă gălăgie ca o trupă de punkeri, dar aduc mai multă serenitate decât o pleiadă consacrată de orchestre simfonice. Și dacă Orbital, Chemical Brothers ori Daft Punk pot antrena numai la dans, Jean-Michel Jarre încă e capabil să reveleze straturi ascunse ale psihicului, pe drept cuvânt numit de Jung planetar.
La 70 de ani împliniți în august, francezul care este mai mult decât oricine cetățean al lumii a pus la dispoziția fanilor și prietenilor un pachet retrospectiv aniversar, numit Planet Jarre (Sony/ Columbia, 2018). E distribuit în mai multe variante, pe care le puteți savura după preferințe.