Unul dintre locurile comune ale showbizului este că succesul produce o avalanșă.
E suficient ca un grup, un interpret sau vreo starletă făcută, nu născută, să aibă ceea ce se cheamă hit, că imediat ies din studiouri alte o sută de piese cu potențial, care năvălesc pe toate căile spre urechile îndestulate, dar leneșe, ale consumatorilor nepretențioși. De cele mai multe ori, abundența este dictată de rațiuni strict comerciale și controlată de conglomeratul compus din case de producție, lanțuri de distribuție și mass-media arondate. Chiar compozitorii și interpreții sunt integrați acestui mecanism de (auto)promovare, iar orice urmă de independență e sancționată cu excluderea. Câte glorii n-au stat agățate doar o vară în loja de paradă a sălii de spectacol planetare?
Cândva, nu cu prea mult timp în urmă, succesele autentice țâșneau din magma underground, acolo unde energia revoltei, amarul frustrării și strălucirea talentului se combinau fantastic, dând naștere miracolelor. Să iasă din zona respectivă era dorința multor disperați, ființe sensibile crescute de obicei în sărăcie demnă, dacă nu de-a dreptul în mizerie. Însă odată ajunși la notorietate, înconjurați de admiratori, aparent celebri și bogați, prea puțini rezistau presiunii, cedând fie conjuncturilor arbitrar impuse de producători, fie demonilor personali, stimulați sau nu de treimea ineluctabilă băutură-droguri-sex. Istoria rockului e plină de astfel de pilde, al căror numitor comun ar putea fi… Care?
Nu vreau să scriu, însă, un text deștept despre fenomenul prea cunoscut ca să-i pot releva o latură inedită. Rândurile (sau gândurile?) astea, cărora mi-a fost imposibil să mă opun, sunt stârnite de audiția noului album The Pineapple Thief – Dissolution (2018, Kscope). În cei aproape douăzeci de ani de carieră, Bruce Soord (& Pineapple Thief) n-a reușit să înlăture complet iluzia că este cópia, fratele mai mic sau imitatorul lui Steven Wilson (& Porcupine Tree). Abordarea în aproximativ același stil a discursului sonor, frecventarea temelor de inspirație comună, rezolvarea dilemelor existențiale și artistice în manieră asemănătoare și multe altele conjugă la sedimentarea impresiei că avem de-a face cu un caz de imitație versatilă, căreia îi lipsește chiar… lipsa de originalitate, ca să enunț un paradox. E nevoie să dai dovezi crunte de lipsă de originalitate ca să capeți tristul privilegiu de clonă, reproducere sau pastișă. Ceea ce, clar, nu-i cazul cu Bruce Soord & Pineapple Thief.
În fapt, situația acestui muzician rafinat și a grupului său derivă din faptul consemnat în enciclopedii ca „spiritul epocii“. De-a lungul vremii și de-a latul Terrei, diferite perioade ale creației artistice, nutrite din același „îngrășământ“ socio-cultural, au generat un număr de artiști și opere de valoare apropiată, pe care numai norocul și aptitudinile de impunere publică le-au ierarhizat. E nedrept, bunăoară, ca din toată epoca flower-power să rămână de referință Jefferson Airplane, Greateful Dead sau Scott McKenzie, iar alte nume cu piese vibrante să fie cunoscute doar de pătimași. Timpul cerne și acoperă cu nisip fără vreo logică evidentă. Așa se poate întâmpla ca din aclamatul curent prog-rock să se păstreze albume și piese viguroase, bine scrise și perfect înregistrate, iar o bucată excelentă, precum White Mist, de pe actualul album Pineapple Thief, să ajungă în lada cu vechituri, din care numai căutătorii de frumos o pot recupera și recondiționa cu acuratețe…
Am ascultat zilele trecute, în mod repetat, cele 43 de minute de frumusețe pură, cu senzația că mă dezmembrez ca după o intensă luptă cu mine însumi. Și dacă l-am bănuit puțin pe Bruce Soord că bravează cumva când afirmă, într-un interviu, despre lumea contemporană că se află în dezmembrare, starea de… nestare indusă mie de audiția straniului album mă obligă să-i dau dreptate fără echivoc!
Un comentariu
Iata in sfarsit un individ care se pricepe la muzica, are o vasta cultura muzicala si , pe deasupra, stie sa aprecieze „cele 43 de minute de frumusețe pură” ale acestui album.Dar si intreaga creatie a lui The Pineapple Thief….
Te salut si iti multumesc pentru articol, nea Dumitre !